Ion Maria, Dincolo de zid,
Editura Ramuri, Craiova, 2005, 72 p.

Mottoul, foarte inspirat, de altfel, al ultimei cărti a lui Ion Maria, e din Kavafis (“Ah, cînd clădeau aceste ziduri, cum de nu mi-am dat seama? Totusi, n-am auzit zvonuri de mistrii, nici glasuri. Pe nesimtite, m-au închis în afara lumii”.); optiunea nu este însă, în cazul lui Ion Maria, un prilej pentru a-si etala, cum fac altii (pretinsi poeti, desigur), lecturi ce ar face cinste oricui, ci pentru a sugera o starea predilectă a autorului, ce se vrea usor recognoscibilă în fiecare text al acestuia. Cititorul are totusi impresia, chiar si la o lectură mai grăbită, de pseudoclaustrare, ori, altfel spus, de un esec al autoimpunerii unei limite. Nu poti, cu sigurantă, avea impresia de închidere în afara lumii a unui poet care se situează, prin intuitia perfectă a suferintei întregului univers, în chiar miezul lucrurilor însele. Dar Ion Maria se complace în autoizolarea – impusă, recte, de ceilalti, care îl închid Dincolo de zid, recunoscîndu-i înzestrarea periculoasă cu facultatea de-a construi „imperii de ceată” sau nerusinarea de a umbla, singur, Cu cerul în ranită. Neapartenenta la mediocritate a poetului provine si dintr-o manieră cu totul specială de transcendere spre un spatiu al purificării, spre un timp în care negresit va guverna sacrul (vive André Maurois, asadar!): „si bisericile se îngroapă în pămînt/ aici unde anotimpul ploios/ începe mai devreme decît/ trezirea constiintei în om”, dar numai pentru că „primăvara vor răsări/ cu turle mai înalte/ si mai strălucitoare/ decît o mie de sori”. Pînă atunci, să admirăm poetii, pentru că „sînt acea specie/ de îngeri/ care/ dacă un copil îi desenează/ pe ziduri/ de dragul lor/ si al oamenilor/ inimile lor/ din desen/ vor începe să bată/ si aripile să le fîlfîie/ pînă la cer”. Si mai ales pentru că „cele mai singure fiinte/ din univers/ Dumnezeu si poetul” (singurătăti)!

Radu Verman, Greieriada (actu’ întîi) sau Împărtăsanie esuată,
Convorbiri literare, 2006, 100 p.

Tînărul si deja premiatul (la Concursul national de poezie „Porni Luceafărul…”, iunie, 2005) poet este postmodern pînă în măduva oaselor, ceea ce nu exclude în nici un caz originalitatea flagrantă a discursului liric si a felului – extrem de viu si incitant – de a vedea lumea. Si poezia, de altfel, căci nu se întîlnesc peste tot poeti, fie ei chiar (ne)permis de tineri, care să aclame Sinuciderea în poem, mîndri de luarea brutală în posesie a unui teritoriu încă virgin. Iată cîteva fragmente, ilustrative cu totul, din textul socant programatic: „Ce nopti păcătuiam în scris. Descuamate plăceri. Mă/ ofeream naiv următorului vers. Plata în avans. Într-o parcare sentimentală, cuvintele mă vînduseră foii/ (…) Ploua dureros,/ nefericit, mocăneste. Violul era firesc (pentru conceperea/ Poemului). Doar alimanul, alimanul din mine, traumatizat/ de act, căptusind himenul talentului cu bratele sale/ de ceară, căznindu-se să-l apere de întunericul viiturii” etc. etc. În atît de putin originalul, deci săracul – în ciuda prolificitătii unora… – peisaj al liricii actuale, o astfel de voce ca cea a obsedatului, între altele, de Dumnezeu si răstignire, de Dali si de Trupizare (a se citi, evident, întrupare a poftelor, de carne ori de poem) ar merita să se audă mai des, chiar cu riscul de a soca false pudori sau de a împieta pseudovirginităti critice… Păcat că nu putem reda, din ratiuni de… limită (de spatiu, doar!) texte întregi ale lui Radu Verman, cu atît mai mult cu cît unele dintre ele îsi prelungesc în formă originalitatea de continut a Criptografului de iluzii, Recrut sau, mai bine, deja la el acasă pe Peronul de lectură, din care cităm în încheiere: „întîlnirea asta dintre poem si OM/ o să aibă loc aici/ pe pămînt/ ori în ceruri?/ S-a deschis la o pagină/ ploile capătă contur/ băltile nu ne mai tin/ numărătoarea pasilor;/ ne îngrămădim în placentă/ simpli avortoni/ abandonati de cuvinte/ pe/ o/ tarabă de carne”.

 

Un pahar cu lumină. Pohárnyi fény. Antologie. Poeti contemporani clujeni, Ed. Tinivár köyvkiadó, Cluj-Napoca, 2005, 440 p., postfete de Petru Poantă si Molnos Lajos.

Citîndu-l pe T.S. Eliot, să amintim că o antologie are avantajul de a acumula „experiente emotionale si subiecte de gîndire pe care concentrarea asupra unui singur poet nu le poate oferi”, cu atît mai mult cu cît ea oferă, „într-un spatiu redus, o privire generală asupra progresului poeziei”. Iată, exprimate de un expert, si principalele atribute ale antologiei bilingve, cuprinzînd texte ale autorilor de limbă română, traduse si în maghiară, respectiv texte ale autorilor de limbă maghiară, traduse si în română. în total vreo saptezeci de nume, toate clujene, fireste (si, à propos de Cluj, să notăm că ambii postfatatori ai cărtii au un orgoliu „de cetate” poate prea evident, cîtă vreme amîndoi afirmă că „din 1970, Clujul se decupează pregnant ca centru al poeziei si criticii contemporane”, respectiv că „după Bucuresti, e cel mai de seamă atelier al literaturii românesti”. Orgoliu demn de retinut, desi unii sau altii dintre ieseni, bunăoară, ar putea spune la fel despre concitadini…). Criteriile de selectie pentru poetii inclusi în volum sînt mărturisite limpede în Postfata semnată de redactorul-coordonator al cărtii, Molnos Lajos, care nu a tinut cont de apartenenta la vreo generatie a poetilor cuprinsi în ea (ei debutînd între 1953 – Aurel Rău si 2002 – Király Farkas sau Papp Attila Zsolt), si nici la o grupare literară (desi majoritatea celor apăruti aici sînt „echinoxisti”), ci de valoare: „în această primă antologie bilingvă, care debutează împreună astfel, să fie cuprinsi toti cei care merită”. Pentru că se arată absolut convins că „s-ar putea ca unii să fi rămas pe dinafară, dar nu există absenti”, nici noi nu ne vom exprima vreo îndoială, mai ales pentru că am regăsit în volum nume cunoscute ca cele ale lui Valeriu Anania, Doina Cetea, Constantin Cublesan, Ion Muresan, Marta Petreu, Ion Pop sau George Savu (si tocmai pentru că numele necunoscute nouă – să ne mărturisim explicit ignoranta – sînt mult mai numeroase, reiese clar utilitatea cărtii, mai ales acum, cînd concepte ca „alteritatea” si „multiculturalismul” fac într-adevăr carieră…). Un dezavantaj, totusi, de semnalat: antologia este lipsită cu desăvîrsire de aparat critic, nici măcar postfata semnată de reputatul critic Petru Poantă neputîndu-l suplini, desi identifică „niste constante comune majoritătii poetilor clujeni si care poartă marca ambiantei acestui Oras profund”.

Amalia Voicu, Stele de rouă,
Ed. Pamfilius, Iasi, 2006, 114 p., grafica Lucian Săcrieru

Probabil s-a mai spus adesea faptul că optiunea pentru poeziile cu formă fixă, de la micropoemele de tip haiku sau tanka pînă la cele mai lungi, ca sonete sau glosse, denotă nu doar un spirit, un temperament fundamental clasic, ci si un mare curaj, căci riscul de a cădea în desuetudine, de a versifica banal, epigonic, este destul de mare. Ei bine, primul volum de micropoeme al Amaliei Voicu, Stele de rouă, însotit de o grafică excelentă, se achită admirabil de sarcina oarecum obligatorie pentru versificatorii genului scurt, cea de a surprinde oarecum ideatic (sau măcar de a mai spune altfel ceea ce s-a tot spus în poezie), cîtă vreme surprizele formale sînt excluse din start.
În treacăt fie spus, spre deosebire de altii, care cochetează, doar arareori, si atunci din plictis ori din economie, cu genul, poeta excelează în haiku-uri, fapt relevat si de impresionantul număr de premii obtinute la variate concursuri de gen, atît în tară, cît si în afară. Să cităm cîteva exemple de perfectiuni formale si nu doar: „Adun stropi prelinsi/ Din sîngele oglinzii…/Mă voi întrema?”; „Sfintii telurici/ Cu umbre prinse-n gratii/ Îndrăgostitii”; „Negre mătănii/ Mai grele ca clipele/ Tin timpul în loc”. În această tonalitate gravă, pe alocuri incantatorie, cu cadente chiar de ritual mistic, sînt toate micropoemele Amaliei Voicu; căci etern îndrăgostita de soarele si iubirea grecească – de ale cărui variante (philia, agapé, în fine eros), se lasă, cum o arată unele texte, usor si iremediabil sedusă – are în egală măsură obsesia împlinirii prin religie: sărbătorile crestine si căutarea căii sînt celelalte laitmotive ale poemelor sale. La capătul lecturii volumului, nu-ti rămîne parcă decît să repeti replica, într-adevăr cutremurătoare, în fond sublimă, dintr-un celebru film: „Ce rost mai are un drum care nu duce către o biserică?”.

 

Lăcrămioara Petrescu, Naturi lirice,
Ed. Universitătii „Al.I. Cuza”, Iasi, 2004

Cam tîrziu, ce-i drept, semnalăm o carte despre poezie, despre marea noastră poezie, asupra căreia ar trebui să adastăm, să revenim măcar din cînd în cînd, cu luciditatea si constiinta valorii reale, întărite, în plus, de (altfel ucigătoarea) trecere a timpului, însemn accentuant al Creatiei. Volumul Naturi lirice este un prilej pentru o astfel de revenire, de re-descoperire a vîrstei moderne a liricii noastre, prefigurată de un Goga, si diferit construită de un Bacovia sau un Anghel, de un Blaga, un Arghezi sau un Barbu, după cum consideră si demonstrează pertinent autoarea. (În paranteză fie spus, atîtea nume de răsunet nu pot în nici un caz intimida un critic profesionist, de altfel, cum este Lăcrămioara Petrescu, „specialistă”, cum se spune, în literatura interbelică, titulară, mai exact, a cursului de poezie interbelică la catedra de literatură română a universitătii iesene). Neignorînd, în nici una dintre situatii, datele generale ale imaginarului poetic, din care se pot izola teme si motive recurente, atitudini lirice definitorii, autoarea îsi centrează însă atentia pe demersul analitic, mult mai util întelegerii adecvate a unei „naturi lirice”, demers în care demonstrează calitătile pe care ea însăsi le recomandă unui critic: „comprehensiune, inteligentă rece, dispozitie empatică fată cu viziunea individuală a poetului”. Construită din studii interesante, erudite si subtile ca interpretare, cartea atrage si prin terminologia specializată sau plăcerea citatului (în original) din poezia si critica franceză, la a cărei scoală s-a format autoarea. Motive în plus pentru a-si găsi locul meritat pe raftul bibliografiei critice de referintă a marii noastre poezii.