Emanuela ILIE
Virgil Mazilescu fata în fata cu lumea si timpul
La o prima lectura, cititorul, naiv sau nu, este socat de „haina” poeziei lui Mazilescu: nivelul pur formal comunica… dezinteresul aparent pentru forma, deci si pentru coerenta semantica. Poetul recurge la reprezentari disparate dintr-o materia mundi dificil de localizat sau începuturi de gînd, neduse la capat, dar reluate, surprinzator, în cu totul alta parte. Nu lipsesc formularile eliptice ori enunturile telegrafice, utilizate pentru a insinua, la o prima vedere, înregistrarea cvasiproustiana a fluxului gîndirii, pe care pare a-l opri brusc, însa deloc întîmplator, într-un loc oarecare, de unde reproduce sec, fara nici un efort de „cosmetizare” a expresiei. Impresia de dezarticulare a discursului si, implicit, a emitatorului acestuia este întregita de renuntarea la majuscula si la punctuatie – singurul utilizat frecvent este punctul, rareori admis este si semnul interogatiei, pentru a puncta grave nelinisti existentiale, mai dificil de mascat, ca în prima strofa din mi-am uitat casa si numele , din volumul Versuri (1968):
mi-am uitat casa si numele e obositor
sa-ti stii mereu numele pe de rost
o grigore dumitru iulian usa de la intrare
se deschidea înauntru? si cîinele negru al vecinului
spuneti ca musca? si n-ar trebui sa umblu cînd e ger
cu capul descoperit prin padurea de aluni? am uitat
am avut vreme destula sa uit din creier pîna în degete
Într-un asemenea text, ca în toate poemele lui Mazilescu, este vizibil „asintaxismul „(E. Negrici); desi pe alocuri vrea sa pacaleasca cititorul confuz cu un început de coerenta, acesta e repede abandonat: „Dupa ce organizeaza o propozitie sau doua, respectînd, pe cît posibil, regulile de organizare, poetul va renunta brusc la acest efort, continuînd, de pilda, fara schimbare, uneori pîna la sfîrsit, un soi de telegrama lunga, somnambulica, nepasatoare de repetari, de gîtuiri sau de alunecari digresive, abia în stare de mici intensificari interjectionale” 1 .
O a doua lectura clarifica sensul unei asemenea poezii, sau cel putin înlatura senzatia de incongruenta. Sa nu uitam de altfel ca aceasta aparenta de colaj, ca „fata” textelor, compuse ca din fragmente de discurs, fara un început si fara vreun sfîrsit vizibil, a determinat unii critici sa-l încadreze pe Virgil Mazilescu în categoria neosuprarealistilor – Nicolae Manolescu considerîndu-l, spre exemplu, „un suprarealist tîrziu, scriitura lui fiind înrudita cu a lui Gellu Naum” 2 . Dar nici macar cea mai banala definitie a curentului, cea devenita în timp canonica, data de André Breton în 1924 („automatism psihic pur prin care se urmareste exprimarea, fie verbal, fie în scris, fie în orice alt fel, a functionarii reale a gîndirii. Dicteu al gîndirii, în absenta oricarui control exercitat de ratiune, în afara oricarei preocupari estetice ori morale”) nu se potriveste scriiturii lui Mazilescu, din care lipseste, vorba lui Simion, atît narcoticul imaginii, cît si dicteul automat. Nu identificam în lirica lui nici ceea ce acelasi Bréton numea „frazele de presomn sau de trezire” (de tipul „e acolo un om taiat în doua de fereastra” – probabil cel mai cunoscut exemplu, cîta vreme a dat de altfel nastere procedeului scriiturii automate). De negasit sînt si imaginile socante, în spiritul violentei programatice a suprarealismului etc.
Cîmpul lui de perceptie este realul, dupa cum a observat, în Scriitori români de azi, III , Eugen Simion; într-un text programatic, situat în debutul volumului antologic Va fi liniste va fi seara si intitulat – orgolios, cîta vreme denota constiinta sa-i spunem metatextuala a autorului – prefata , Mazilescu îsi anunta raportarea la realul imediat (la fel cum va proceda mai tîrziu Magda Cîrneci în manifestul violent-protestatar Sa privim realitatea în fata ). Sursa de inspiratie a liricii proprii este, dupa cum o vrea si o afirma raspicat poetul, biograficul, eliberat totusi de sub tutela detaliului prea personal, deci datele umanului generalizat:
si dupa ce am inventat poezia într-o încapere clandestina
din adîncul pamînturilor sterpe-curajul si puterea (omeneasca)
s-au topit ca aburul
si altceva în afara de faptul ca m-am nascut si ca traiesc
si ca probabil voi muri cutremurîndu-ma (ceea ce de altfel am
vrut sa spun si acum doi ani si acum trei ani de zile) deocam-
data vai nu pot spune
îmi reiau prin urmare vechea limba: începînd chiar din
clipa de fata. O sucesc o mîngîi o bat cu sete. Dar sintagmele
stranii în care (se spunea ca) sufletul meu doarme ca într-o vi-
zuina pierduta nu ma mai ademenesc. Degetele subtiri care vor
sapa canale-n padure si se vor întoarce acolo mereu si vor intra
încetul cu încetul în putrefactie? Degetele subtiri nu ma mai tulbura
O prima categorie de texte „mazilesciene” (termenul e deja folosit în critica) este cea în care primeaza descriptivul, desi nu lipsesc nici aici marcile unei subiectivitati ce pare a se pregati pentru o acuta perceptie viitoare a tragismului insinuat în toate treptele existentului. Sînt textele care exprima poate cel mai bine intentia autorului de a nu nega poezia, ci de a de-solemniza (E. Simion) limbajul ei. Exemplar pentru aceasta zona a liricii sale este soarele striga si cade în frunze , poemul cu vagi ecouri simboliste, probabil unul dintre cele care l-au determinat pe autorul monografiei Virgil Mazilescu , Ion Buzera, sa-l considere pe autorul lui „cel mai bacovian poet postbelic”, iar pe Bacovia un… „Mazilescu avant la lettre”(?!).
soarele striga si cade în frunze
în singurul parc al orasului
copiii orasului se fac încet mari
fara teama la umbra doicilor
care croseteaza aici de mai multe decenii
copiii orasului se fac mari – îmbracati
în coaja teilor tunsi ca scolarii
doicile croseteaza vitejeste pentru nimeni
dorm ele cu ochi de iepure pentru nimeni
si eu pe aici – linistit si cu mîinile în buzunare
privesc atîta doar
stiu ca toamna e de ajuns sa privesti
distanta dintre copac si disparitie
dupa o ora inventez acel cuvînt verde
ca ochiul tau verde în trei mari deodata
Obsesia unei temporalitati complicate, a glisarii între un acum al perceperii, de regula printr-un organ de simt, a viitoarei extinctii si un atunci al traitului acestei extinctii (a se vedea finalul primei strofe) se prelungeste si în a doua categorie de texte. Ea include textele ce dau adevarata masura a talentului poetului, care începe sa-si cripteze din ce în ce mai mult mesajul, parca dezinteresat de capacitatea destinatarului de a i-l decodifica. Aici este evidenta ceea ce Eugen Negrici numeste „stilistica eschivei”: abolirea punctuatiei, dispunerea tipografica, semnele destramarii discursului, inconsecventa imaginilor nu sînt „indiciile unei umilinte adînci, ale unei indiferente formale si existentiale”, ci „tot atîtea mijloace prin care poetul nazuieste sa-si bruieze mesajul în punctele lui importante (începînd cu locul în care se afla) si sa eludeze, astfel, compromisul pe care îl presupune confesiunea” 3 . Desi poetul pledeaza, plin de „respect”, pentru lectia mea: o tu simplitate – în sensul renuntarii temporare la sine în favoarea captarii în text a (doar aparentei) simplitati a lumii – el prefera complicarea sensului, mascarea lui, tocmai pentru ca miezul liricii sale este intens reflexiv.
În ciuda aparentei, pe alocuri, im/depersonalizari, poezia lui Mazilescu sta sub semnul unei necesitati încordate de confesiune, de marturisire a unor grave, tensionate adevaruri interioare, ale caror resorturi intime sînt transparente înca din nivelul paratextual – niste titluri ca gura ta ca un semnal ratacit , o pedeapsa de care vor atîrna cîteva lanturi sfinte , rugaciune la intersectie de strazi , cineva pe lume are nevoie de mine, lucrul pre lucruri calcînd ori, si mai evident, întemeierea unei lumi a plînsului care nu se vede transmit ideea de suferinta a unei individualitati precare si care vede si lumea sub lupa unei sensibilitati exacerbate, desi nu voit. O culme a disperarii, înca fals tinuta sub control, e atinsa în lacrima gradinii :
sa nu uiti-mi-ai facut de multe ori semn sa pasesc liber
prin gradina ta prin casa ta si parca ieri coboram sub
zapada în lacrima gradinii murmurînd ca macar acum
moartea nu va gasi tonul potrivit (va gresi tonul) si colivia
ei nu se va legana sub fereastra înghetata
dar animalul cel mai blînd îngropatele risipe chiar
gura: toate cîte mor acum ar mai putea muri o
data (subl. ns.)
• si ce dulce mi se parea înaintarea vocilor pe
drumuri sau pe ape „îndeparteaza felinarul de la
fata
mea” pe drumuri „bravo bravo cersetorului” am
fugit
din gradina adio
mi-au dat încaltari cît inima copilului cît degetul
batrînul flux – el zeama pacii pentru nesfîrsita
strigare
de mama în afara lumii pe drumuri
Fragmentul de dialog, uzînd de aceleasi enunturi lacunare, dispuse dezordonat, tipice liricii lui Mazilescu, ne comunica, mai ales prin mecanismul metonimic, neaparat alaturat asezarii grafice, o înstrainare acuta de lucruri si oameni, de prezent, trecut si viitorul aproape imposibil (o înstrainare care, împreuna cu simbolistica gradinii, aminteste de Paradisul în destramare al lui Blaga). Fiintei ce traieste sub povara mortilor repetate, dar si în nostalgia unui paradis pierdut pentru vesnicie îi este – abia acum evident – absolut indiferent daca este înteleasa, nu are – vorba criticului – obligatia coerentei.
Poezia selectata arata si transformarea uluitoare a materiei lirice, pe care cititorul o înregistreaza de la un volum la altul, uneori de la un text la altul. Afirmam la început ca Mazilescu percepe mai ales realul, sau cel putin asa anunta în prefata . Constatam însa, pe masura ce ne adîncim în lectura poemelor din va fi liniste va fi seara sau Guillaume poetul si administratorul , ca realitatea este, din ce în ce mai clar, chiar pentru un ochi mai putin critic, devitalizata, ceea ce face loc filonului de rezonanta mitica. Poetul penduleaza între un timp aproape de illo tempore si un prezent al desertaciunii, nemascate de apelul – pe alocuri – la ironie sau parodie. Uluieste, în ansamblu, arta combinatorie, mixtura de senzational si banal, de esential si derizoriu, de real si ireal. Mazilescu descrie, în fond, un spatiu poetic, derivat, fara nici o îndoiala – sau amestecat – cu cel oniric (nu degeaba s-a scris relativ mult pe tema onirismului sau), un spatiu în care se conjuga detaliul anodin cu cel coborînd din miticul pur. Iata, de pilda, Serbarile , în care falsul paseism de început e anulat de constiinta doar vag/aparent ironica a inutilitatii a tot si toate.
1
cobori din cînd în cînd în sat cu pasi de stinsa
fanfara: un baietandru.
ecoul fara sfîrsit al dulgherilor
un paianjen cu creasta de aur
si chiar cele mai marunte si mai putin respectoase
dintre insectele
tinutului (ale auzului) coboara odata cu tine.
2
si n-ai sa uiti: pe marele hipodrom din spatele casei tale (printre arbori ocrotiti de lege) se petrec uneori întîmplari cu totul neobisnuite. astfel într-o dimineata lacoma (atît de ploioasa si atît de lacoma) un cal a deschis încet usa grajdului si-a desfacut aripile si a zburat. pe urma lui cei sase paznici nu l-au prins nici astazi.
3
lasi cartea sa-ti alunece usor din mîna
plutesti printre mari umbre civilizatoare.
Sau A treia poveste pentru Stefana , un alt exemplu, în cheie de data aceasta voit ludica, ce arata predilectia autorului pentru amestecarea, prea putin savanta, oricum seducatoare, a profanului si a sacrului, într-o lectie obisnuita despre complexitatea aparentei si, la un alt nivel, despre de-mitizarea lumii si a poeziei însesi:
noapte de noapte se aud pasi grabiti prin bucatarie
si uite asa ne trezeste cu mersul si cu scîncetele ei steaua
ratacita la noi în casa – aveam eu oarecum banuiala
ca prea de timpuriu s-a desprins din navoadele cerului
astazi primejdii mari o pîndesc: motanul nostru de pilda
ar putea sa-i rontaie într-o clipa urechile nasul cît zmeura
Nici apelul la mitic, nici macar la cel coborît în profan, nu ascunde înstrainarea din ce în ce mai acuta, constiinta tragica a pierderii consubstantialitatii om – lumea la a carei apartenenta e pierduta; i se adauga o alta tentativa, tot esuata, de regasire a axului interior: refugiul în alteritate . Poetul cauta un „frate”, un „celalalt” vindecat de angoase, de fuga din prezentul macinat de neputinta cunoasterii a ceea ce presimte deja viitorul: a se vedea nu încape îndoiala suntem fericiti ca trestiile :
nu încape îndoiala sîntem fericiti ca trestiile
dar într-un singur fel se considera si justa viata
si linistea neplatita a plimbarilor cu barca padurarului
eu unul pîndesc soarele rasare dintre cearceafuri
nu prea cunosc aceasta zi cu toate urmarile ei
buna ziua va spun buna ziua-n plina strada
pentru totdeauna orice ar fi sînt celalalt ( subl.ns.)
mai exact: o plîngere dulce în bicepsul
marinarului supt de furtuna
mai exact: sînt fratele
Daca nici un dublu purificat de trairi nelinistitoare nu vindeca, nu mai mira pe nimeni faptul ca si erosul e, în cîteva pagini memorabile ale lui Mazilescu – v. te rog beatrice sa ne întîlnim, cineva pe lume are nevoie de mine, spre dimineata lucrurile cele mai dragi s.a. – contaminat cu sentinte, cu constatari grave ce dau un contur întreg clipei. Uneori, reflexivitatea are ca nucleu cuvîntul si puterea – nu atît a barbatului, cît a poetului artizan, a carui putere, datorata… tocmai cuvîntului, este, iata, singura care îl salveaza de brutalitatea si anodinul universului aparentei, o constanta, dupa cum s-a observat, a liricii lui Mazilescu. Asa se întîmpla, spre exemplu, în coline verzi :
în stînga am cuvintele în dreapta puterea
sa fie doar a mea sa fie doar o tîrfa pieptanîndu-se
cu lungi miscari la lumina stelelor sa fie cîteodata si mama
„nu te gîndi la amanunte dragule”
dar nu te mai gîndi la amanunte dragule
nu te gîndi nici la scheunatul inimii pe vreme de ploaie
nu te gîndi la rotitele desprinse din mecanismul ancestral
si pleaca departe cît mielul este într-adevar fiul mielului
departe printre coline verzi si gospodarii în floare
pleaca si lasa-ma într-un urlet într-o pace fara de margini
în stînga tu ai cuvintele în dreapta tu ai puterea
Este puterea data de creatie, prin care poetul nu se poate – sau nu se mai poate –abandona zodiei periculoase a deceptiei, pe care în sfîrsit o poate sustrage timpului prea grabit, captînd-o în cuvînt.
NOTE:
1 Eugen Negrici, Sistematica poeziei , Editura Fundatiei culturale Române, Bucuresti, 1998, p.116.
2 Nicolae Manolescu , Literatura româna postbelica. 1. Poezia , editura Aula, Brasov, 2001, p. 282.
3 Eugen Negrici, Postfata la va fi liniste va fi seara , Editura Cartea Româneasca, 1979, p. 116.
