Emanuela ILIE

 

Florin Grigoriu – Un an de haiku

Editura Societatii Scriitorilor Români, Bucuresti, 2004

 

Citind titlul, am crezut ca sîntem în fata unei antologii care ar contine cele mai bune haiku-uri ale anului precedent; ne-am înselat, însa, deoarece volumul, nefiind nici macar o antologie de autor, include, în primele 60 de pagini care intereseaza aici, exact 365 de haiku-uri, corespunzatoare zilelor anului, grupate de aceea pe cele 12 luni. (A doua parte, ceva mai întinsa, a cartii nu este altceva decît un potpuriu naucitor, plin de referinte biobibliografice si critice, note de carte, fragmente de articole, fotografii din arhiva personala a autorului, de la colocvii de haiku-uri, cenacluri scolare s.a.m.d.).

Stiam ca, pentru haiku si tanka, formele cele mai scurte ale poeziei cu forma fixa, îti trebuie ceea ce unii critici numesc „geniul miniatural”; într-o formulare mult mai putin pretentioasa, am spune ca ele necesita macar capacitatea de a reprezenta artistic, la scara miniaturala, un element al peisajului, asociindu-i eventual o senzatie. Ei bine, în unele dintre haiku-uri Florin Grigoriu, considerat de multi un maestru al genului, reuseste sa surprinda esentialul dintr-o imagine a naturii uneori prelungita, mestesugit, în stare de spirit. Iata cîteva exemple selectate din fiecare anotimp: „Pe geam înghetul/ hieroglife/ cu nalbe si stînjenei”; „Nouri se-aduna,/ Te sperie tunetul/ floare de bujor?”; „Din boabe de grîu/ se naste an de an/ vesnicia”; „Plopi fara sot –/ privindu-i/ am ochii în lacrimi”. De multe ori, avem însa senzatia ca ceea ce este indispensabil haiku-ului, si anume o „maxima concentrare a emotiei”, cum poetul însusi se exprima, într-un articol mai vechi, lipseste în textele lui Grigoriu, cititorul avînd în fata simple notatii descriind mici scene domestice sau ocazionale: „La masa mama/ pune carne în farfurii –/ la cel mic mai mult”; „ciresar –/ la serbarea scolara/ versuri de Eminescu”; „La o zi/ de la asezarea cartii în raft –/ praful”; „ Tata si copil/ dupa examen –/ nici nu-si vorbesc” sau „Chef la vecinul –/ o data la patru ani/ o fac lata…”

Poetul, desi un sentimental fara leac, dupa cum ni-l arata cartea, pare a prefera totusi senryu-ul, un haiku din care lipseste tema naturii, avînd o nota umoristica aparte. Cîteva asemenea bucati ne-au adus si noua un zîmbet: „Aruncînd apa peste balcon/ aud tipatul –/ Era-n pahar?” ; „La mare – tatic/ zidind castele de nisip/ inspector pruncul”, ori „Anunt în ziar/ la matrimoniale:/ Vreau sinceritate”.

Îi sugeram, însa, lui Florin Grigoriu sa continue a scrie haiku-uri în genul celor doua mici capodopere pe care le reproducem în încheiere, ca o demonstratie ca si un român poate excela în genul ce-a pus în lumina gingasia (totusi) inconfundabila a sufletului nipon: „Privesc bobul de roua:/ în el este lumea/ si tu, undeva în ea” respectiv „Noapte de august –/ Din cerul înstelat/ Dumnezeu plîngînd”.

 

 

Laurian Lodoaba – La marginea cerului

Poeme , Edit. Anthropos, Timisoara, 2005

 

La o prima lectura, un cunoscator al miscarilor literare ale anilor 2000 l-ar putea considera pe Lodoaba un fracturist. În cîteva poeme sînt, într-adevar, evidente sinceritatea si autenticitatea împinse pîna la extrem, ba chiar sustinute de un limbaj frust, ce nu ocoleste – foarte rar, ce-i drept – înjuratura, chiar daca în engleza,. Sa citam, la întîmplare: diminetile sînt demente, poetului îi place sa-si întrebe undeva iubita „cine dracu ne alearga?”, în alta parte i se adreseaza deloc ceremonios „tu tîrfa isterica”, iar un dialog între el si seful de la Michel Angelo suna în felul urmator: „Deschide gura, cacanarule!/ Yes, boss! I want to go home!/ I leave America!/ Fuck you primesc raspunsul”.

Nu stim, însa, daca nu cumva unul dintre greu încercatii semnatari ai Manifestului fracturist, si anume Dumitru Crudu, nu ar contrazice aceasta încadrare; el îi excludea, fara nici un drept de apel, de sub umbrela fracturista pe cei care înjura America, desi locuiesc în ea (e adevarat, pe baza unei burse acordate de statul american, adauga poetul într-un articol din revista „Sud-Est”). Laurian Lodoaba nu a beneficiat de un asemenea privilegiu, dar, fascinat de Lumea Noua, a facut tot posibilul si a ajuns acolo, „acum douazeci si cinci de ani”, începînd, desigur, prin a spala wc-ul dintr-o pizzerie cu nume de pictor italian, dupa cum ne precizeaza în Acuarela . Iar în majoritatea textelor din culegerea de fata nu se sfieste sa se arate dezgustat de tara de adoptie, o „jungla cu vînzatori de sperante”, unde „ai drepturi-/ sa platesti iluzii/ sa mori în deziluzii”, de unde, în fine, s-a întors „cu identitatea castrata”. Corespondenta „cît mai franca” dintre biografie si opera, iarasi o trasatura autodeclarata a fracturismului, nu lipseste, asadar, nici ea – a se vedea Acuarela , Incubatorul de sticla, Cortina de fum , Orasul furtunii sau Decor , în care „trecutul nu ma viziteaza cu mîinile goale”, ci cu „amintiri/ fara chip”(?!), pe care totusi le descrie, nu fara dramatism.

Alte cîteva texte nu sînt decît notatii fugare, despre frumusetea femeii („Pletele-i negre cu maci rosii/ se rostogolesc flamînde” – Maci rosii ), stari de moment („Melancolie-/ ierburi topite de nesomn” – Melancolie ), temporalitate („Sub epiderma anotimpului/ florile de cires/ au înghetat în istorie” – *** ), ori eul scindat al poetului („umbra mea-/ popas/ între furtuni”– *** ). Nu lipsesc nici descrierile – scurte, de altfel, ca majoritatea poeziilor sale – în care uneori accentul se deplaseaza de pe obiect pe reactiile celui care îl priveste: Marea la Tuzla, Pasteluri , Crochiu la Fertod sau Februar

Cînd nu îsi re-prezinta biografia, mai ales cea americana, sau e nemultumit de schitele de peisaj, Laurian Lodoaba face de cele mai multe ori elogiul iubirii, probabil singura constenta din viata-i agitata, supusa hazardului si derizoriului; multe poeme din volum sînt consacrate sentimentelor pentru o „frumoasa cu ochi caprui”, „prietena creata”. Femeia, ai carei pasi îi simte adîncindu-se în sine „ca-ntr-un asfalt” ( Cred ) îi stîrneste senzatii contradictorii, caci are puritati de madona, dar si veleitati de „tîrfa isterica” ( Fluvii de ceara ). Oricum, i se vrea cu ardoare apropierea, desi uneori îi desparte „o plaja sfîsiata de mîinile furtunii” ( Paleoclimat ) sau „un abis si-o creanga de maslin” ( Reîntoarcere ).

Laurian Lodoaba se vrea preocupat si de crudul destin al poetului, care e condus de Ochiul daimonic ce-l face sa întîlneasca „rugul astrelor” si, de aceea, sa se opuna umanitatii demne de dispretul sau suveran, caci „toti sînt comedianti/ de la un circ disparut”; într-un asemenea univers, el însusi nu poate fi decît un spirit care, De unul singur , declara „razboi deschis/ ideilor/ asasine/ funebre/ noi/ vechi/ totuna”. Mai mult, are certitudinea ca apartine stirpei celor înzestrati cu harul profetiei dar, nemultumit „ca nimeni/ nu te ia în serios”, se aseaza La marginea cerului , unde nu poate decît sa viseze la gloria postuma: „Ieri m-am încuiat/ într-un cub de sticla/ sa ramîn nemuritor –/ În acest început de mileniu/ la marginea cerului/ ma lovesc de un rasarit de soare/ si plîng”. Ideea retragerii salvatoare revine si în mai reusitul Tîrg cu naufragiati , tipic de altfel liricii lui Laurian Lodoaba, drept care îl citam în încheiere: „La marginea cerului/ este loc pentru mine/ în orasul acesta/ bîntuit de cîini vagabonzi/ sticle si cartoane/ înhamatul trage un car cu tendoane/ supravietuitorul/ în cadenta lui anonima/ agata o rima/ în monitorul oficial/ naufragiatii sai/ burta lui înca respira/ ce poate astepta de la voi…/ Ziua judecatii de apoi/ (the day after)”.