POEZIE SI MOARTE

 

Emanuela ILIE

 

Despre Timp si alti cîtiva demoni

 

 

Meditatia asupra zeului timp este acea constanta general umana ce a reprezentat însusi actul de nastere al filosofiei: eternitatea si timpul, clipa si vesnicia, prezentul, trecutul si viitorul, sînt doar cîteva dintre notiunile, vehiculate si în limbajul curent, despre care s-au scris tomuri întregi, dar care nu pot fi în nici un caz epuizate, ele neacoperind nici macar partial un concept extrem de complex. S-a vorbit, spre exemplu, despre timpul uman, cel finit si trecator, singurul temporal, în adevaratul sens al cuvîntului, opus timpului divin, cel infinit, adevarat, vazut ca un etern prezent (Hegel); sau ca o negare a timpului însusi; despre timp ca o simpla „imagine mobila a eternitatii”( Platon, Sfîntul Augustin s.a.); despre timp ca generare, ca devenire a tot si a toate, dar în egala masura si ca singura cauza a alterarii, caci „tot ce fiinteaza în timp devine mereu mai vîrstnic decît sine” (Platon – Parmenide) ; despre un timp prieten, caci el e „zeul blînd” ce ne aduce uitare, alinare (Sofocle – Electra ), dar mai ales despre timpul ca un „dusman vigilent si nefast, obscurul dusman care ne roade inima” (Baudelaire – Spleen si ideal ) – ambivalenta care a dus la confundarea Timpului (Chronos) cu zeul Cronos, cel mai tînar dintre Titani, care si-a devorat copiii înca de la nastere: ca si acesta, devoreaza pe masura ce da nastere, îsi distruge propria creatie, pentru a nu-i lua locul etc.

Timpul este, de altfel, o tema a temelor creatiei artistice, mai ales a liricii universale, aceasta putînd cel mai bine exprima, într-o forma oarecum concentrata, nemediata, marile obsesii ale umanului, reductibile, în fond, la teama de trecerea necrutatoare a timpului, aducînd cu sine singuratatea si moartea, carora li se opune, de obicei, arta/ cuvîntul fondator de lumi si dragostea, modalitatile prin care omul se poate sustrage de sub imperiul necrutator al dusmanului – invizibil, e adevarat, dar cu atît mai puternic.

Între poetii români postbelici, Ioanid Romanescu s-a revoltat poate cel mai clar, mai vehement împotriva tiraniei timpului, de fapt împotriva ideii de om supus caderii si trairii în si dintr-un timp mult prea scurt, în care fiinta pare a-si proba continuu limitele, pîna la limita finala, a întîlnirii cu moartea. Nu întîmplator, antologia de autor, aparuta în 1982, în care poetul si-a restrîns, extrem de greu, cum nu se sfieste sa recunoasca, cele 13 volume anterioare, cuprinzînd cîteva sute de poeme, se numeste chiar Demonul . Titlul este dat de poemul pe care autorul însusi îl considera emblematic pentru întreaga-i creatie, caci sintetizeaza de fapt tensiunea generala a acesteia. În tot volumul se exprima o voce de cele mai multe ori solemna, tonalitate care îi este dictata mai ales de perceperea demonilor ce macina fiinta. Între acestia, unul suveran, timpul ineluctabil, autosuficient, la care fac aluzie versuri ca cele de mai jos:

 

Lumi imemoriale am traversat

nemiscîndu-ma din locul acesta

numai prin mine aflîndu-se

toate a caror vîrsta se masoara

din clipa-n care-au fost gîndite

 

asculta –

caci sînt mai batrîn decît piatra

careia numai lacrimile i-au dat forme

Sau, mai departe:

 

Eu distrug pîna si lucrurile cele mai durabile,

pentru ca am o alta idee despre perfectiune

 

E foarte adevarat, însa, ca la o prima vedere vocea care se face auzita cel mai des în antologie îi apartine poetului. Sau, si mai bine, Poetului, asezat în centrul mitologiei lirice, instanta ce se crede omniscienta si atotstapînitoare. De la început, Ioanid Romanescu are grija sa îsi deseneze un portret de mare însingurat, suficient siesi, hranindu-se doar cu aer, care se opune programatic lumii, desi o pazeste (de cine?): „beau aer manînc aer sînt singur ocolit/ paznicul lumii la recolta postuma” ( Singuratatea în doi ). Uneori, grandoarea îl îndeamna sa se asocieze straniilor elemente dintr-un bestiar mitologic – unui urs urias, „tîmpit de dans, cu parul încleiat si duhnind/ de toate scursorile”, unui magar, Midas, „cu stele în copite”, la al carui piept creste o lupoaica, cu care, în fine, se însoteste mereu, sau, de mai multe ori, unui cal verde la care toti viseaza. Alteori, poetul e asemeni unui „trandafir salbatic”, spalat zadarnic de torente si îngrasat de excrementele trecatorilor, pe care tot el îi mascheaza, generos, „pe cît poate”. Constant, însa, lui Ioanid Romanescu îi place sa uite ispita alegorizarii si se înfatiseaza direct, fara nici un echivoc. Rar, atitudinile sînt din pacate livresti, ca în finalul unei strofe din Traiasca poezia si marii visatori! : „astfel treceam, nepasator, aiurea/ spre steaua mea bizar stralucitoare” – versuri care, adaugate sugestiei titlului, fac mai mult decît sa rescrie poza eului liric din Oda (în metru antic) situînd poetul pe aceeasi pozitie cu marele model.

Cele mai reusite poeme ale lui Ioanid Romanescu prezinta creatorul într-o maniera de o originalitate frapanta, în care primeaza, bizar, co-existenta a doua atitudini aparent de neînchipuit împreuna: constiinta esecului în toate si mîndria acestui destin ratat. Iata, spre exemplificare, cîteva versuri:

 

Poate ca viata îmi este un sir de erori

( Cu inima )

 

Al dracului am fost, cu patima în toate,

gresind fundamental de-atîtea ori

( Traiasca poezia si marii visatori! )

 

Am studiat pe rupte, cel putin o suta

din poeziile mele echivaleaza

cu tot atîtea doctorate

( În forta, cu nerusinare )

Sînt un mare artist însasi opera mea

are nevoie de liniste

(Calul verde)

 

Poetul este, de altfel, singurul capabil sa vada în spatiu si timp, dar o asemenea omniscienta trebuie platita cu o suferinta pe masura, dupa cum avertizeaza una dintre vocile din Demonul :

 

Nu sînt cuvinte sa dezvalui

suferinta de a vedea peste tot

si-n timpurile toate.

 

Omniscientei i se adauga capacitatea unica a creatorului de geniu de a deveni deschizator de drumuri si maret purtator de cuvînt, expresie sublimata a trairilor celorlalti, a caror cunoastere înseamna medierea cunoasterii de sine („spre voi ma apropii de mine însumi”). Un Poet , desi seamana cu un grajdar abia miscîndu-se,

 

nu se grabeste

nu se masoara cu nimeni

traverseaza continuu

un drum pe care vor veni altii.

 

Asta nu înseamna ca poetul nu e constient de faptul ca exact vocatia creatoare, careia nu i se poate nicicînd sustrage, acest destin unic de pionier al exprimarii sincere, „cu inima”, are si un revers, marcîndu-l cu stigmatul singuratatii. „Cu fiecare cuvînt spus/ ma simt mai sarac si mai singur”, recunoaste Demonul si totusi opteaza pentru retragerea într-o solitudine mîndra, de o grandoare ca a marilor romantici. Ideea se repeta obsesiv, ceea ce ar îndreptati descoperirea, la Ioanid Romanescu, a ceea ce Eugen Simion numeste „o mare timiditate si un complex al singuratatii mîndre” . Versurile vorbesc despre „soarele fix al singuratatii” ( Pieta ), despre o porunca adresata siesi: „sa taci/ si în singuratate absoluta” (***) sau despre o despartire trufasa de lume – „adio, tuturor adio,/ doar umbra mea va mai saluta” ( Ploaia de pe manuscrise ). Este o atitudine fireasca a celui care tinde spre extramundan si extrasenzorial, care „tentacular” cauta altceva , „nordul obiectelor/ noaptea lor boreala în care supravietuiesc” ( Presiunea luminii ), neexcluzînd nici posibilitatea ca sinuciderea sa fie una dintre optiunile posibile pentru o asemenea descoperire ( Mansard a).

Textele acumuleaza, fara zgîrcenie, însemnele unicitatii creatorului, caruia i se subjuga chiar si lumina, imagine deloc straina Îndoirii luminii a lui Nichita Stanescu:

 

abia o lumina în patru labe

din cînd în cînd mi-adoarme la picioare

si tremurînd în vis manînca flori.

( Plecat sînt de mult din Abdera )

 

Tot Poetul este, între oameni, demn sa faca elogiul otiului, caci doar el poate sa-l valorizeze: a se vedea, spre exemplu, Fum , în care o banala tigara, „indiciul drumului meu în noapte/ prietenul desavîrsit otrava mea”, îi determina reflectii amare despre viata si moarte (“ca o tigara ard si eu pe buza lumii/ apoi voi sta si eu un timp la margine de drum/ un capat de tigara peste care a nins”), sau Elegie pe marginea cartofului roz , adorat din copilarie, iubit si acum, „cînd ai femeie si nu vînt”.

Exista, de fapt, nu mai putin de 19 motive, dintre care întelepciunea, onestitatea, lipsa mastilor, ca si menirea de purtator de cuvînt al trairilor multimii, pentru care Poetul e îndreptatit sa i se adreseze mai degraba poruncitor: Va rog sa revizuiti statutul meu de poet ! Preferam sa citam, însa, inventarierea însusirilor celor alesi pe care Ioanid Romanescu o face în poezia Paradis , cea mai subtila pledoarie pro domo din întreaga antologie:

Poetii cînd exista e-o minune

poetii nu se nasc ei sînt nascuti

poetii nici nu dorm numai viseaza

poetii niciodata nu-s prea multi

 

poetii n-au religii si nici zei

poetii nu asteapta pe la usi

poetii libertatea nu o sapa

si-s cei mai îngeri dintre nesupusi

 

poetii n-au familii au iubite

poetii bunaoara sînt cu totii

cei care lasa lumea pentru altii

poetii curg mereu de-a lungul noptii

 

poetii au un fel de n-ar mai fi

poetii niciodata nimic nu înconjoara

e o rusine sa învingi poetii

si sacrilegiu e sa-i nasti a doua oara

 

poetii nici nu stiu ce-nseamna

a fi nemuritor sau muritor

– cît o camasa viata lor dureaza –

poetii au un paradis al lor

 

Poate putin surprinzatoare, la un asemenea poet, este frecventa reîntoarcerii, a re-venirii dese la filonul erotic, extrem de puternic în volum, în ciuda des proclamatei dorinte de singuratate. Cauza schimbarii statutului de solitar multumit de propria-i conditie este, cum se poate observa în multe poeme, pluralitatea vocilor femeii, histrionismul celei oarecum egale cu barbatul: cînd „mama uriasa”, în bratele careia doarme o lume întreaga, ori aidoma unei „Marii/ îndepartate provincii ale unui imperiu”, cînd nevasta „cu picioare infinite”, asteptîndu-si sotul, „vorba lui Joyce, ca o iapa de Pomerania”, adica obligatoriu „trapoasa” si numai buna de saltat. „Posedarea este evenimentul principal si determinarea ultima a eroticii lui Ioanid Romanescu”, dupa cum observa, pe buna dreptate, Mihaela Ursa . Chiar titlul unui poem face trimitere la luarea În forta, cu nerusinare a femeii, recte, a femeilor pe care, cu gîndul si cu carnea, poetul le-a iubit „pe deselate”:

cum ies de sub carti nu ma pricep

decît la un singur lucru – am iubit

femeie cu tot cu fiica, am iubit surori

gemene si negemene, femei

pure sau tavalite de o companie,

tîrfe internationale (deopotriva

pudice sau destrabalate),

cu fiecare am descoperit o America mare cît Rusia,

le-am posedat fara sa ma laud

cu numele si cu rangul lor.

 

În fond, femeile reprezinta, alaturi de poezie, singurele „corpuri de iluminat viata mea hibrida”, dupa cum spune autorul în Mansarda , text elegiac, în care-si marturiseste, iarasi sub masca necrutatoare a ironiei, nevoia de odihna, de eliberare, chiar cu pretul mortii (ucidere sau sinucidere?) de sub tutela demonilor interiori, ce-l hartuiesc fara încetare. Si, de multe ori, femeia se confunda cu poezia, devenind o singura patima, o singura Himera , care-i da barbatului masura traitului:

ce as fi ajuns

fara clipa vietii tale?

…………………..

straino, coapsa neprihanita a sfintei Maria,

în care lume-ai disparut?

În loc de copil mi-ai nascut poezia

Gasim, însa, în carte si poeme în care poetul îsi uita orgoliul demiurgic si prefera masca sentimentalului, a eului ce nu se sfieste sa plînga, tot barbateste, deci neexcluzînd cu totul ironia fina. Motive gaseste destule; cele mai multe sînt, evident, amanunte biografice ce i-au transformat existenta, ca în Plecat sînt de mult din Abdera (evocare a trecutului celui mai îndepartat, a tristei „copilarii statie radar în cîmpiile foamei”), Viata de student la conservator , inutila etapa a vietii, în care „mîncam si beam la groapa de fumat”, cautîndu-l zadarnic pe Beethoven, sau Ma barbieresc si plîng , descriere a unui ritual obligatoriu la fiecare aniversare (prilej, în fond, sa mai scada cîte un an din cei ramasi) etc. Nu lipsesc însa trimiterile aluzive la o alta cauza a suferintei poetului, si anume mizeria sociala, ca în Batrînii dormind în parcuri pe banci, simboluri ale decaderii într-o societate totalitara, la fel ca si Cobaii , „acesti prunci nenascuti sau nascutii/ cu parul albit de traumatisme/ inadaptabilii batrînele flori ale obscuritatii”.

Marele plîns îi este determinat de perceperea propriei naturi ca fiind, totusi, una pur umana; cel care era, în Lanseta cea mai lunga din lume , „hotarît sa nu mai intru-n dialog/decît cu dumnezeu”, trebuie sa se încline în fata evidentei. Care îi apare mediat, în vis, de fapt într-o viziune cosmaresca, cea a vietii proprii în Eden, cînd „vineri l-am surprins pe dumnezeu/ turnînd pe flori de mar otrava”. Poemul ni se pare esential pentru întelegerea nucleului de esenta tragica a liricii lui Ioanid Romanescu si explica însasi cauza uneia dintre notele definitorii ale întregului volum, si anume nota ateista.

Realizînd cine l-a asezat sub semnul fatalitatii, al perisabilului, ca nici macar demonul Poeziei nu este de ajuns pentru a dobîndi mult rîvnita suprematie în univers si deci si nemurirea, poetului nu-i mai ramîne decît revolta. Contestatia religioasa pleaca de la punerea sub semnul îndoielii a unora dintre atributele divinitatii – mai ales a omnipotentei, imuabilitatii si omnibenevolentei. Fiecare dintre acestea trece, pe rînd, sub lupa iscoditoare a celui care sfîrseste prin a le renega, renegînd în final chiar ideea de divinitate; cînd nu se arata convins, ca un Nietzsche al sfîrsitului de secol XX, ca „dumnezeu înca nu s-a nascut/ (…) el a fost inventat pentru ca oamenii/ au nevoie de o memorie a tuturor timpurilor”, ca în Antares , poetul se considera egalul celui existent, ca în Lanseta cea mai lunga din lume . Natura oscilanta a poetului îl îndeamna, alteori, spre agnosticism, din volum nelipsind textele în care el se îndoieste de însasi ideea de divinitate sau chiar afirma ca, Daca exista un dumnezeu, acesta nu poate fi decît…femeie, dovedind astfel pasul final al contestarii, si anume vointa de facere a unei noi religii. Renegarea divinitatii e însa totala în Talanga , un text de o violenta rara, ce atinge culmea îndraznelii eretice, nemaisustinînd o posibila comparatie cu poemele similare ale Marelui Alpha (împrumutînd o fraza a unui exeget al operei argheziene, am putea spune ca, daca Ioanid Romanescu ar fi trait în Evul Mediu, cu siguranta ar fi fost ars de viu de inchizitie, si asta daca mai înainte n-ar fi fost linsat de o multime furioasa).

 

Doamne, va trebui sa-mi strici somnul mortii,

sa ma aduci înca o data pe pamînt –

m-am si gîndit: îti fac talanga,

de dincolo sa ma trezesti sunînd

 

îti va fi greu, prea te-ai obisnuit

cu muritorii care te asculta –

eu te si vad cu talanga la gît

cum behai printre spini cu lîna zmulta

 

nu vreau nimic din lumea de apoi,

m-am saturat de cuvintele tale –

cum ai ajuns pastorul turmei

tu cel mai mare dintre haimanale?

 

O atare atitudine fata de divinitate, aparent explicata tot prin prisma complexului singuratatii, trebuie corelata asadar cu conceptia despre timp a lui Ioanid Romanescu. Acesta se releva ca un „poète maudit” modern, ca un alt spirit ce se viseaza nemuritor, dar realizeaza ca diferenta fata de natura divina este Timpul, Demonul suprem caruia doar natura umana trebuie sa se supuna. Constiinta temporalitatii începe sa se faca din ce în ce mai simtita pe parcursul cartii, odata cu perceperea unei oboseli stranii, a unei dorinte de uitare si linistire, caci „ mi-s grei bocancii timpului pe umar ”( Ma barbieresc si plîng ).

În Orizont si stil , Blaga denumeste metaforic „cele trei orizonturi temporale posibile si de profil divers, ale inconstientului”: timpul-havuz, „orizontul temporal deschis unor trairi îndreptate prin excelenta spre viitor ”, timpul-cascada, „orizontul unor trairi pentru care accentul supremei valori zace pe dimensiunea trecutului ” si timpul-fluviu, care „îsi are accentul pe prezentul permanent”.

Orice poem al lui Romanescu trimite, în text sau subtext, la una dintre aceste ipostaze ale timpului, ce adînceste lumea în „limba universala a plînsului”.Apare, spre exemplu, un timp-havuz, foarte rar, e adevarat, caci Ioanid Romanescu e un poet caruia îi displace profund sa-si imagineze cum arata viitorul, si cu atît mai putin sa creeze utopii. Asta nu înseamna ca nu considera, cu bine stiutul orgoliu, ca este prea puternic pentru orice s-ar putea întîmpla:

 

Acum la toate ma astept

nimeni si nimic nu ma poate lua prin surprindere

cine sa stie daca întîmpin

grav sau tandru fiece schimbare

 

chiar daca atîtea le prefigurez

chiar daca sînt sigur ce va fi

acum la toate ma astept

pentru ca pîna si incredibilul

se va întîmpla cîndva

( Plaudite, cives! )

 

 

Mai des întîlnim trimiterile la timpul-cascada, Ioanid Romanescu fiind unul dintre autorii pentru care recursul la memorie serveste pastrarii identitatii, dar si recuperarii frumusetilor altfel uitate, oricum putine, ale vietii. Prin consemnarea în poem se poate recupera, cu finalitate evident catarctica, o „euforica stare de levitatie” ( Melancolia ), gestica sau despartirea îndragostitilor ( Calul verde ) , o etapa a vietii (spre exemplu copilaria tragica – Plecat sînt din Abdera , sau studentia boema – Viata de student la conservator ), în fine, chiar întreaga viata ( În forta, cu nerusinare ) . Fiecare evocare nu poate masca regretele, si nici evita constatarea, repetata cu obstinatie, ca amintirile îi re-construiesc o viata a erorilor.

Suveran este, însa, timpul-fluviu, majoritatea poemelor din volum fiind celebrari ale clipelor unui prezent care se vrea etern în succesiunea lor; regasim, astfel, un prezent al celebrarii întîlnirii îndragostitilor – Sarut mîinile Doamna! La revedere Domnule! , unul al adîncirii într-o Noapte gurmanda , altul al suferintei, în Batrînii sau Ma barbieresc si plîng , multiplele ipostazieri ale prezentului revoltei, în Talanga, Presiunea luminii sau Demonul , în fine, un prezent al creatiei în Cititorilor, dulcilor mei contribuabili.

Exista, surprinzator, si un poem în care sînt unificate cele trei timpuri, cu o ironie muscatoare, menita deghizarii disperarii cu care este perceputa curgerea ireversibila, irecuperabila, salutata înselator cu un Bravo-bravissimo! :

 

Bravo-bravissimo! dar tu

privind prin toba sparta a trecutului

ti-ai permis un respiro, ai surprins

cum prezentul se apropie balabanindu-se

de mireasa viitorului si o musca de buci.

 

 

Chiar si o exclamatie aparent glumeata ca cea care se repeta în Traiasca poezia si marii visatori , nu poate ascunde ceea ce traverseaza în filigran întreaga lirica a lui Ioanid Romanescu: regretul marii treceri, ciuda nemascata pentru pierderea iubirii, a prietenilor, a cuvintelor ce parca au început sa se emancipeze si, mai ales, a posibilitatilor de-a mai putea opta pentru ceva:

 

Al dracului am fost, cu patima în toate

– viata mea a curs întîmplatoare –

atîtea drumuri am avut în fata

dar am ales mereu cîte-o carare.

 

Eugen Simion, Scriitori români de azi , Editura Cartea Româneasca, 1984, p. 247.

Mihaela Ursa, în Dictionar analitic de opere literare românesti , Editura Didactica si pedagogica, Bucuresti, p. 286.

 


Home