Emanuela ILIE

Dan Dobre – La spartul norilor,
Editura Semne, 2008, 76 p.

                După Ultraj împotriva proastelor moravuri, prezentat în urmă cu ceva vreme în aceeasi rubrică, Dan Dobre revine în arena lirică, de data aceasta cu un volum ceva mai cuminte – la nivel declarativ, fireste: ce era, în opul precedent, vehementă îndreptată împotriva proastelor moravuri, deci tarelor lumii actuale e, acum, o blîndă, sensibilă dialectică a dragostei, fie ea virilă, în genere domestică ori paternă. Pe deplin convins de virtutile tăcerii (cum o declară, într-un necrutător verdict: „dacă tăcerea/ e himenul dialogului,/ acuză-mă de/ viol în masă”), poetul preferă aceeasi dictiune concentrată, similiaforistică, pentru a da glas, în sonuri în general calde, vechea, dar mereu actuala poveste a omului învăluit în jocurile dragostei. Într-un loc, fascinatia fată de ritualul dezbrăcării nu de haine, ci de gestica înselătoare: „te dezbraci de gesturi atît de frumos,/ cum floarea/ de parfum imperial” (***); în altă parte, contemplarea corpului feminin, efigie a splendorii lumii: „învăluită-n umbră de mirare a semn,/ doar gesturile o mai îmbrăcau, mat./ eretic, două turle crescuseră pe-un demn/ piept de-al păcatului păcat” (nud). Ori, în fine, un tabou cu ea în care, în aceeasi retorică amintind pe undeva de cîntările truverilor erotici postmoderni (un Emil Brumaru ori un Cezar Ivănescu, bunăoară) se elogiază acelasi paradis domestico-erotic, în care bărbatul se pierde, voit: „în penumbră, somnul ei străbătut/ de un fin tremur,/ era o mare unduită de un rupt/ cutremur// în alge de vise fumurii,/ sub coastele mele naufragiată,/ rămăsese de orizontul unei copilării,/ doar cu pînzele/ ancorată”. Căci, în definitiv, ostatic timpului – „timpul mă cuprinde/ cum strîng în brate/ trupul unei femei” – poetul nu are decît sansa de a i se opune prin eros…

Ara Alexandru Sismanian – Migrene V,
Editura Ramuri, Craiova, 2007, 120 p.

Ara Alexandru Sismanian, în schimb, continuă seria migrenelor detaliate neosuprarealist; spre deosebire de precedentele detalieri maladive, noile fise de contabilizare a stărilor celor mai bizare (sau, poate, dimpotrivă, a celor mai normale...) sînt însă mai substantiale, si nu neapărat în sensul de extindere textuală. Secventele discursive din Migrene V aglutinează obsesii tulburi, verdicte aspre asupra incapacitătii lumii de a mai citi, adecvat, „mesajele tenebroase prin post-cosmosul vidului de sens”, a căror sumbră amenintare e percepută doar de „lucidul” în-semnat cu migrenele halucinant vizionare. Nucleul tare al celor mai bune dintre acestea este, de data aceasta, unul narativ: călătoria în „grădina arealului” (migrena 460) sau procesul kafkian (migrena 493) sînt doar două dintre povestile căderii în abis, în vid, în noaptea sfîrsitului. Convertit într-un fel de „manechin de migrene sub cerul acru ca o lămîie”, poetul îsi exploatează mai ales căderea în vid, în „ceasul negru de carne tumefiată [ce] asteaptă ora cangrenată a monomigrenei”. Dacă, în panoplia imaginară a precedentelor migrene, evidentiam nostalgia originilor, ineficienta memoriei imediate ori mecanismul fabricării fantasmei, acum trebuie să amintesc mai ales experienta permanentă a unei extinctii anuntate si, în ultimele si cele mai lungi texte din volum, o sexualitate tulbure, extinsă asupra formatiunilor geologice, a unitătilor temporale etc. Poetului îi place, si aici, să se joace cu nervii unui potential cititor naiv si ultradecent, exorcizîndu-si trăirile freudiene, lăsîndu-se deseori pradă „orgasmului monoschizofren al insomniei”. Codul poetic al lui Ara Alexandru Sismanian este la fel de încărcat ca întotdeauna de simboluri transparente ale unei sexualităti narcisiace; indiferent dacă ne trudim sau nu să îi decodificăm miza, ea rămîne o constantă pe care autorul o supralicitează, totusi destul de riscant...

Monica Patriche – Dar de nuntă,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, 107 p.

De la Cartea bucuriilor epifanice, a lui Ioan Petras, nu am mai întîlnit un volum atît de impregnat, din recuzita lirică vizibilă, pînă în articulatiile structurale mai ascunse, de bucuria nuntirii permanente cu sacrul. Darul de nuntă al Monicăi Patriche este, cum o arată si titlul, construit pe tiparul nuptial. Dedicatia („tuturor mirilor si mireselor, cu urarea de a cunoaste fiecare taina celuilalt si de a trăi în vesnicia dragostei”) si motto-ul cărtii („Fericiti cei chemati la cina nuntii Mielului”) ghidează, fără echivoc, atentia lectorului spre sensul originar, biblic, al ceremonialului, de unire întru Domnul. Toate secventele ritualice cunoscute sînt detaliate în Darul de nuntă: mai ales asteptarea si sosirea mirelui, etape ale cristalizării de sine a unui sentiment unic, în care afectiunea, simtirea celuilalt este con-substantială comuniunii eterne, cu Spiritul însusi, ca în Frumusetea Mirelui, Asteptarea mirelui sau Iată, mirele vine. Nu lipseste imnul închinat partenerului, fie el ceresc ori lumesc, imn în cadente liturghice, amintind că, în definitiv, poezia cu adevărat erotică a lumii nu este altceva decît o re-scriere, perpetuă, a marelui Imn din Cîntarea cîntărilor. „Iată, a trecut iarna,/ si iubitul meu mă asteaptă în munti.// Învată-mă, rîule, iubirea!/ Maluri pline de verde dă-mi,/ ca el să se reverse peste ele.// Învată-mă, iarnă,/ să ning, să-l îngrop în troieni,/ să-l bucur pe iubitul meu,/ ca pe un copil care vede/ primul fulg, prima zăpadă.”, sună spre exemplu Lectia pentru care pledează Monica Patriche, un pedagog de scoală veche, a iubirii ca poezie si a poeziei ca iubire, de oameni si de Dumnezeu. Căci, vorba poetei, fericiti cei care încă mai cred că „poezia e nuntă”...

Emilian Marcu, Cartea celor optzeci si opt de taine,
Iasi, Em.Ol.Is, 2008, 171 p., cu o postfată de Adrian Dinu Rachieru

Prolificul mai peste marginile iertate Emilian Marcu apare din nou în librării cu un op liric, mustind de sevele misterului ontologic, cosmologic, escatologic s.a.m.d. Cartea celor optzeci si opt de poeme pare o sumă de angoase sau de nelinistitoare interogatii ale fiintei în ipoteticul drum al initierii. Taina întîia sau despre noaptea de Sînziene pomeneste despre o taină în genere refuzată, deschisă doar novicelui, „Grădinar al lumii”, în afunduri de noapte, iar Taina a optzeci si opta sau despre strigătul în pustiu, ultima din carte, se încheie tot cu o amintire a „căilor de initiere, ceresti”, inaccesibile muritorului de rînd, care se obstinează, totusi, a comunica„despre această atît de nepătrunsă initiere/ despre această lumină ciudată” în care se potentează la rîndu-le, cele „o mie de semne-n miraculosul tinut” de dincolo. Între cele două, o serie parcă infinită de metafore-simbol ale aceleiasi explorări în fata absconsă a lumii; intrigat de misterul ocultat „sub trepte-n desăvîrsire, sub trepte/ în adîncuri ca-n oglinzi siderale,/ în recile oglinzi/ ca în tomnatice focuri sub zare” (Taina a douăsprezecea sau despre trudita zidire), actantul scenariilor mistice – luîndu-si, cel mai adesea, identitatea Grădinarului – se învăluie în cutele mantiei înrosite sau în hlamida albă a îngerului, descoperă „ un manuscris intangibil” în cripta de taină, unde participă la un bizar ritual nuptial, vegheat de sarpele Phylon (Taina a saptezecissi cincea sau despre cripta de taină), pătrunde, „prin cosmicul praf, prin praful stelar, o, prin praful stelar/…/ în acest labirint al atlasului cosmic” sau, alături de iubită, devine umbră (intertextul eminescian, fireste!) pentru a călători „în necunoscute sfere/ cu umbra-ncătusată în recile mistere” (Taina a cincizeci si patra sau despre călătoria printre sfere) etc. Sperînd, de bună seamă, în salvarea de sine, dar si în „izbăvirea setei telurice” care îl torturează, cum se vede, la modul cel mai serios. În totul, o detaliere în optzeci si opt de trepte – în fond sinonime – ale unei vita dolorosa convertită în vita mistica, scrisă si re-scrisă cu „litere înnobilate-n esente tari”…

Gheorghe Mocuta, Călătorie. Exil,
Brumar, Timisoara, 2008, 45 p.

Tot pe tiparul călătoriei, subsumate de această dată exilului, în ambele forme stiute, exterior si cel interior, este construită ultima carte, excelentă, a lui Gheorghe Mocuta. Transfigurare a unei dramatice călătorii si a unui dureros sejur parizian, Călătorie. Exil cuprinde, la o primă vedere, instantanee descriptive ce devin, de regulă, fulgurante meditatii pe teme universale, menite a constata, din nou, fragilitatea, inconsistenta, desertăciunea, într-un cuvînt finitudinea fiintei amenintate, ca niciodată, de extinctia generalizată. Iar în această ecuatie cu o singură necunoscută, agonia premergătoare mortii, Parisul („bomboana imensă/ pe care nu o pot epuiza/ nici gurile nesătioase ale milioanelor de turisti/ nici emigrantii disperati de la cozile prefecturilor/ nici racaii din periferii”) nu este decît pretextul urban pentru conturarea ideii de „babel mohorît/ noul babel/ (povestea lui cain si abel)/ europa si-a devorat interlocutorul/ în intervalul dintre holocaust si gulag”. Călătoria prin această nouă, sumbră Babilonie este un calvar în care cei doi drumeti – tatăl egal încrîncenat si tragic si fiul, Lucian, care între două sedinte de chimio mai are puterea să zîmbească – învată, necontenit, ce înseamnă moarte &solduri la paris. Lectia de supravietuire se asimilează cu greu, sonurile scrîsnite ale refuzului de a continua lupta se resimt în fiecare pagină a unei cărti de o rară sensibilitate. A se vedea, spre exemplu, seria de splendide sonete intitulate chiar călătorie, exil si supravietuire, în care se potentează obsesiile alienării, îndepărtării sau maladiei, ca forme inalterabile ale mortii autarhice, dar si necesitatea estetizării ei: „eu n-am tesut orori în calea frumusetii/ desi m-atrage răul estetic si pervers/ străin printre străini azi caut un sens vietii// într-un paris pe care mai bine nu l-as bate/ în fiecare zi am încropit un vers/ sperînd să îmi însel cu-o zi tăcuta-mi moarte”. În astfel de secvente textuale, file inserate într-un proiectat (desi fără voie) tratat thanatologic, nu se sanctionează atît o stare, cît se pecetluieste un destin…