Marin IFRIM
Ore de lux
A căzut amiaza în halba de bere
în mijlocul pădurii un urs de sticlă
îsi freacă mădularul de eticheta
unei conserve de peste
în lacul Sfînta Ana tocmai
a căzut un strop din Marea Neagră
tu dai fumul în nasul bandajat al ciupercilor
ceva nu e în regulă – regula nu e în ceva
dacă întinzi mîna ta neterminată
printre crengile de brad
poti cuprinde pîntecul soarelui
de aici din coaja miezului umbrei
din locul în care deja esti mort
expozitia nispului
o clepsidră fără cordon ombilical
fără nici o restrictie cu aburul tîrgului
face legea în gropitele nestatornice
ale asfaltului bugetivor
nu mai am sud nu mai am nord
ci doar niste biete refugii la vecinele de cartier
la groparii urbei la butoaiele gravide de tablă
colcăie în burtile cirozate niste uliti plate
un peisaj atît de concret încît nu ai cum
să nu-ti dai seama că esti mai mort decît mortul
la doi pasi de tine esti tu unul în altul
intrînd si vomitînd metale inutile
ca un cimitir de masini
care si-a abandonat soferii
Cheia cu usa deschisă
intri în cuvinte ca într-o pădure
cu repere clare si o cheie împrumutată
din bibliotecile lumii semănînd cu o puscă
de ce ti-e teamă chiar că nu scapi
după lungi insomnii speriat sau mut
te întrebi ce faci cu această cheie
care nu foloseste la nimic
toate învătăturile lumii zac în buricul degetului
unui pădurar sălbăticit frate cu fiara
la început cuvîntul umbla prin păduri
curgînd prin seva copacilor
departe de tipografiile lumii
cheia din mîinile tale e necesară mai mult
pentru a închide usile
cu cîtă bucurie intri în text
si cît de deprimat părăsesti cuvintele
niciodată nu stii ce pierzi
o lume ciudată se deschide
citesti cu nesat totul te bucuri sau suferi
însă în spatele tău viitorul se coagulează imediat
pădurea înghite mai departe totul inclusiv
toate învătăturile omenirii îngrămădite
în buricul degetului arătător al pădurarului
care apasă pe trăgaci împrăstiind bibliotecile
cu fulgii unui condor urias adormit în zbor
Galeria solară
în jurul iazului verdele miroase a lucernă
si-n apă curcubee de perlan descompun
veselele aripioare ale carasului
mai rosii ca buzele unei actrite în rol
esti omul roz venit să-si schimbe culoarea
si întelegi suvitele de cer albastru
venite dinspre biserica satului
ca o piele de înger dată la casare
în deznădejdea galbenă a unei masini
de tocat hîrtie si timp scuipînd fire
păcătoase si blînda vară
ce neam esti cu celelalte anotimpuri
ti-e greu să spui naiba să vă ia
de lucruri necunoscute căci simtim
sub tălpi cum cimitirele au o legătură
banală cu cerul ceva ce nu vom afla
abia după ce vom trece acest iaz
dedesubtul căruia musteste alt cimitir
o să ne uităm în soare căutînd
ca milogul în traistă duritatea
de metal rece a nimicului
