Al. HUSAR

RATIUNEA POEZIEI

Ce este poezia si prin ce se distinge în esenta ei ca artă? Prin ce îsi află ea o justificare în viata omului, în viata unui popor?
S-au spus despre poezie lucruri mari, cuvinte frumoase. Poetii însisi au ridicat-o adesea pe drept cuvînt în slăvi. Multi teoreticieni – uneori cei mai acri: Kant, Hegel sau Vischer – dau în ierarhia artelor primul loc poeziei si n-am putea admite că nu pe drept cuvînt. Poezia este totodată muzică, pictură, sculptură… „totalitatea care uneste în sine cele două extreme, adică artele plastice si muzica, pe un plan superior, în domeniul interioritătii spirituale însăsi”, cum o definea Hegel. Poezia este „întemeierea Fiintei prin cuvînt”, admit filosofii, ca si poetii însisi. Spunînd „poemele nu se fac cu idei, ci cu cuvinte”, – Mallarmé privea în fond poezia în functie de materia cu care operează. Baza poeziei este limbajul, precum a picturii culoarea si a muzicii sunetul. Limbajul nu poate fi considerat ca o problemă periferică, demnă cel mult de a figura într-o addenda a oricărei discutii despre poezie. Cu atît mai mult cu cît, admitem azi, el nu se detasează de însusi continutul pe care-l exprimă, sau nu se pretează la o detasare de acest continut…
Privită sub acest aspect poezia e „limba maternă a neamului omenesc” (Hamann). Poetul e, de fapt, primul care deschide oarecum gura natiunii sale (Hegel). Căci dintotdeauna poetul adevărat a întruchipat în forme proprii cele mai profunde si nobile gînduri si aspiratii ale semenilor săi, s-a străduit să exprime prin vers sufletul poemului în mijlocul căruia s-a născut, idealurile sale de progres social, lupta lui pentru eliberarea natională si socială. Si, cum scria Eliot, este important ca fiecare popor să aibă propria sa poezie, nu atît pentru cei cărora le place poezia – acestia, la urma urmei, ar putea să învete limbi străine si să citească poezie în limbile respective – cît pentru că într-adevăr prezintă importantă pentru întreaga societate, inclusiv cei cărora nu le place poezia. Aceasta, fiindcă „spre deosebire de toate celelalte arte, poezia are pentru cei de acelasi neam si aceeasi limbă cu poetul o anume valoare, pe care numai pentru ei o poate avea”.
E drept că si muzica si pictura au un caracter local sau national. Dar limbajul lor e universal… Impulsul spre utilizarea literară a limbilor popoarelor a pornit din poezie. Lucru explicabil, tinînd seama de faptul că poezia exprimă mai ales sentimente si emotii si într-o limbă străină este mai usor să gîndesti decît să simti… De aceea nici o artă nu este atît de „tenace natională” ca poezia. Poti să-i iei unui popor limba, să i-o suprimi, să-i impui o altă limbă în scoli; dar cîtă vreme nu ai silit acel popor să simtă într-o limbă nouă, nu ai dezrădăcinat-o pe cea veche si ea va apare din nou în poezie, care transmite simtirea… Nu e mai putin adevărat că o limbă dezvoltată poate fi rareori exterminată altfel decît exterminînd poporul care o vorbeste. Dar, arată poetul englez, un popor găseste exprimate cele mai adînci simtăminte ale sale în poezia proprie, mai degrabă decît în celelalte arte sau în poezia scrisă în altă limbă, tocmai fiindcă emotia si sentimentele se pot deci exprima cel mai bine în limba comună a poporului, structura, ritmul, sonoritatea, expresiile idiomatice ale căreia exprimă personalitatea poporului care-o vorbeste.
Ratiunea poeziei, nemijlocit legată de limba care-i stă la bază, rezidă în ea însăsi. Ea are nevoie de modul determinat al caracterului national din care provine si al cărui continut si mod de a vedea constituie si continutul si forma ei organică… Corelatia dintre poezie si limbă este atît de intimă si necesară, încît cea dintîi trebuie considerată ca un fel de extindere si dezvoltare a anumitor însusiri ale limbajului pe care-l apropie în gradul suprem de limba ideală a poporului. Creatia poetică e astfel unul din factorii care contribuie la evolutia limbii. Prin aceasta poezia se determină pe sine, în ce priveste limba, ca un domeniu propriu. Distinctă de vorbirea obisnuită, expresia devine aici de o mai mare valoare, tinînd seama de faptul că poezia trebuie să evite în modul ei de exprimare tot ce ne-ar coborî în cotidianul si banalul prozei, cum pretindea Hegel. Ca artă a cuvîntului, ea pune în lucrare, pentru a le salva, virtutile adormite ale limbii. În acest sens, poetul nu e, cum spunea Blaga, atît „un mînuitor cît un mîntuitor de cuvinte. El scoate cuvintele din starea lor naturală si le aduce în starea de gratie”. Libere de constîngeri si acceptînd constîngeri care le onorează, în acea delicată si complexă muzică a limbajului, care le leagă într-o ordine, într-o armonie eternă, menită să nu se desfacă niciodată, cuvintele obtin noi valori prin adăparea la apa vie a limbii, obtin noi favoruri si distinctii sub pana poetului.
Ratiunea poeziei, pe acest plan, în limbaj – e o ratiune lingvistică – e de a da limbii fortă, vigoare, viată, subtilităti în plus, de-a o face un organ complex de expresie al unui popor. Poetul, ca poet, are – s-a si spus – numai o datorie indirectă fată de poporul său, datoria sa nemijlocită o are fată de limbă, întîi pentru păstrarea, apoi pentru lărgirea si înăltarea ei. Mesajul Văcărescului transmis urmasilor săi
Las vouă mostenire
Cresterea limbii românesti
Si a patriei cinstire
îsi are ratiunea sa logică în însăsi ratiunea ideală a poeziei, minunat înteleasă.

Dar nu e vorba aici doar de-un ideal lingvistic, de o ratiune pur verbală.
Poezia este în esentă limbă, dar limba este în esentă popor. Limba, graiul are o viată spirituală si se întinde cît se întinde un neam, patria sa în spatiu si timp. De puterea de viată a poporului depinde puterea de viată a limbii lui, comoara sufletească a unui popor. Limbajul poetic nu e decît exaltarea limbii prin sublimarea tuturor mijloacelor de expresie pe care le detine. Capabil să împărtăsească cititorilor în mod constient sentimente pe care atunci nu le cunoscuseră (sau le încercau în mod nedeslusit), poetul descoperă sau pune în vibratie noi zone ale sensibilitătii. Exprimîndu-le, el dezvoltă si îmbogăteste limba pe care-o vorbeste. Ceea ce înseamnă: el dezvoltă si îmbogăteste sufletul poporului care vorbeste aceeasi limbă. Sugerînd că limita extremă pînă la care se poate întinde influenta poeziei se poate cel mai bine exprima spunînd că, în cele din urmă, ea influentează vorbirea, sensibilitatea, vietile tuturor membrilor societătii, tuturor membrilor comunitătii sociale, întregului popor, fie că citesc poezie si le place, fie că nu, – Eliot privea un mare adevăr. În această functie socială a poeziei în sensul cel mai larg (că, pe măsura calitătii si vigorii sale, ea influentează vorbirea si sensibilitatea întregii natiuni) stă, esentă, ratiunea ei ultimă, telul final al poeziei, cel putin pe acest plan.
Această ratiune a poeziei nu e deci o valentă formală, lingvistică. Ea trece din planul lingvistic – si prin el – în planul constiintei nationale, al existentei nationale însăsi. Căci păstrarea, lărgirea si înăltarea limbii înseamnă – direct sau indirect – păstrarea, lărgirea si înăltarea natiunii, a vietii sale psihice, care e în fond substanta intimă a poporului, care-l individualizează si impune în concertul celorlalte popoare ale lumii. Poezia are o dublă ratiune de a fi, deci, în ordinea culturii, ea însăsi ratiunea de a fi a unui popor, mărturia prezentei sale în lume si justificarea existentei sale în plan national. Ea însoteste în timp fiinta natiunii si exprimă – în esentă – evolutia ei.
Dacă nu vom da la iveală noi mari scriitori si îndeosebi mari poeti, limba se va degrada, cultura însăsi se va degrada si va fi poate înglobată în alta mai puternică, avertiza Eliot. Ba, mai mult, neavînd o literatură a prezentului, ne vom înstrăina tot mai mult de literatura trecutului: dacă nu mentinem continuitatea, vom întelege tot mai putin literatura noastră din trecut, pînă ce ne va fi la fel de străină ca literatura unui popor străin. Căci limba se află în continuă transformare: modul nostru de viată suferă si el numeroase transformări sub presiunea transformărilor materiale ale conditiilor înconjurătoare: si fără acei cîtiva oameni care împletesc o exceptională sensibilitate cu o exceptională putere asupra cuvîntului, va degenera nu numai capacitatea noastră de a ne exprima, ci chiar si aceea de a resimti emotii, cu un cuvînt – de a simti…
Se explică de ce, în conceptia noastră, poezia este o necesitate, nu un lux, „o nobilă inutilitate”, cum o vedea, la un moment dat, Maiorescu prin ochii galanti ai doamnei de Stael. Noi stim – societatea nu produce un timp cît de cît îndelungat nici un produs material sau spiritual care n-ar răspunde unei necesităti. Cîntec de leagăn sau cîntec de muncă, bocet sau colind, cîntec de slavă sau cîntec de luptă, rugă de seară, imn, descîntec, litanie, doină sau horă, baladă ori epopee, serenadă sau lied, cantată sau odă – poezia însoteste de mii de ani omul în toate manifestările lui. Menirea ei evoluează istoric… Cum spunea odinioară un poet francez, „ea dă legi cu Moise, îngînă psalmi cu David, declamă cu Eschil: filosofează cu Lucretiu; e soră firească a Sfîntului Francisc din Assisi, îl întîlneste pe Dumnezeu cu Dante Alighieri; cîntă pentru barzi, pentru trubaduri, rapsozi si menestreli; se ridică în toată măretia ei mîniată cu Agrippa d’Aubigné, desface portile uriase si de taină ale dramei celor vii si celor morti în fata lui Shakespeare, se mai tulbură încă si caută pururi cu Novalis sau Hölderlin, cu Lermontov sau Puskin; ia mărturie republica spicelor sub republica sorilor, după Victor Hugo; rosteste numele tuturor zărilor cu Whitmann; se apără cu armele-n dinti si ia numele de rezistentă cu Mickiewicz; aleargă romantic printre umbre si disperări cu Eminescu; se dezlăntuie, se afundă în iad, se iluminează si evadează cu Arthur Rimbaud; se dăruie de sine sfintei tărîne a patriei cu Charles Péguy… se declară astăzi poezie a mîntuirii publice si se hotărăste să dezrobească viitorul, căci n-are pace pînă ce n-a făcut dintr-un copil un om fără seamăn frate al celorlalti oameni”…
Justificarea ei teoretică, deci – dacă poezia e limba completă, limba prin excelentă, care surprinde omul în umanitatea lui – e de a asimila omul umanitătii, cum gîndea A. Comte. Supremul mijloc de exprimare a personalitătii umane, în întregimea ei, aspirînd la „sinteză prin simpatie”, ea devine atunci cerul nostru moral în acest univers. Reprezentînd umanitatea omului, o „spune” în modul cel mai direct oricărui individ al societătii umane, pe care-l cultivă, în ordinea valorilor, îl creste, îl face om… Oamenii s-au deprins de totdeauna să vadă în poezie o confruntare a propriei lor vieti cu destinul unei existente ideale, si cît timp esti poet nu poti nesocoti temeiurile acestui raport fundamental.
În această acceptie, deci, experienta poetică se constituie ca o formă a experientei fundamentale a omului; ea furnizează datele esentiale ale sensibilitătii, ale prezentei omului si prezenta noastră în lume e atestată – în fond – de poezia noastră. Comunicarea spirituală de la popor la popor se face în primul rînd prin poezie. Ba, cum scria Eliot, cu poezia poti din cînd în cînd, ca să spunem asa, pătrunde în altă tară, înainte de a ti se elibera pasaportul sau de a cumpăra biletul… Cercetînd problema functiei sociale a poeziei – în care noi vedem deci ratiunea ei, am zice, internatională – ajungem la problema mai generală a relatiilor dintre tări cu limbi diferite.
A pune pe prim plan – si aici – problema calitătii, a vorbirii artistice, problema creării unor opere capabile să dăinuie, să îmbogătească în mod real patrimoniul culturii noastre si – în perspectivă – al celei mondiale, e – în fond – o problemă a acestei culturi însesi. O cultură nu trăieste prin efemeride, ci prin ceea ce dăinuie, se adăposteste în ea, ca valoare în timp – pretutindeni. De aceasta nu putem face abstractie; ratiunea poeziei e – în ultimă instantă – aceea de a trăi în esentă prin omul care trăieste în ea, în pact cu umanitatea si – implicit – în pact cu arta însăsi.
Aici e în fond nodul problemei. Dacă „de magica figură ce poetul a creat-o din abundenta inimii sale, trebuie să se frîngă valul timpului si să o lase intactă pentru generatiunile viitoare, ca o scumpă mostenire seculară, a geniului omenesc” (Maiorescu) – nu scriem numai pentru noi, pentru cei de azi, ci pentru cei de mîine, pentru urmasii nostri, care vor trebui să identifice în poezia noastră nu numai inimile noastre ci si pe ale lor; propriile noastre aspiratii să devină si ale lor. Trăindu-si profund, frenetic epoca, poetul dăinuie în timp si spatiu, interesează deci poporul său, umanitatea, prin ceea ce este în fond opera sa – o mărturie a omului încredintată vremii si eternitătii, deopotrivă…