POEZIE  SI  LIBERTATE „ÎNTRE MIERE SI PELIN - UN DRUM DE PAPYRUS...”



 
 

                                                                                                                                                                                             Dialog cu poetul Constantin HREHOR


 
 

  Gabriel Gherasim: Stimate Constantin Hrehor, am aici, în Oregon, în Statele Unite ale Americii, la resedinta mea, toate cãrtile Dv.: placheta “Portret cu fructe” din vol. “Prier” (1988); “Tîrziu înclinat” (1991); “Ninsori providentiale” (1994); “Pãstorul viziunilor” (1996); “Pseudonimele îngerilor” (1999); “Privirea ziditã” (2000) si ultima din cele editate, “Mierea din drumul pelinului - convorbiri dupã vecernie”, ed. Geea, Botosani, 2000, pe coperta cãreia si-n interiorul cãreia sînteti coautor, provocatorul iterogatiilor adresate venerabilului episcop al Bucovinei, Gherasim Cucosel Putneanul. Nu stiu dacã vom putea vorbi despre toate titlurile, vom consemna doar anumite tangente; îndrãzneala mea ar merge spre un dialog ce-si vrea pornirea dinspre ultima paginã de carte tipãritã, înspre celelalte...
Constantin Hrehor: Orice lucru vãzut, si nevãzut, trebuie sã aibã genezã. M-ai întrebat, pînã a intra în dialogul de fatã, cum s-a construit aceastã “incitantã” si, oarecum, controversatã carte. Iatã cum: i s-a dat trup de literã, de duh si de hîrtie în urma unor convorbiri cu autorul ei propriu-zis, teofilul Gherasim Cucosel Putneanul, episcopul Bucovinei, cu sediul în Rãdãuti, în incinta primei mãnãstiri a Moldovei, Bogdana. Acest om, care a pus întotdeauna, mai presus decît superioritatea treptei ierarhice smerenia, si-n locul distantei despotice, prietenia, m-a cucerit prin blîndete si simplitate. E locul sã spun, si vorbesc tare, nu agreez ierarhiile de nici un fel, si nici prieteni în tagmã nu prea am de unde numãra. Si asta, nu pentru cã sînt dificil, arogant ori impermiabil, ci pentru cã, nesuportînd hotii, perversii si puturosii, nici ipocrizia cu cruce nu o pot suporta... Mã rog, dialogurile frecvente cu amintitul ierarh mi-au pus înainte cîteva “sertare” cu valoroase informatii, despre oameni, timpuri, mentalitãti stîngãcii. Si mai cu seamã adevãruri ocolite, neglijate, menajate, deranjante, adicã.
Am citit cu entuziasm, dupã ce i-am cîstigat inima ierarhului, cîteva sute de pagini de însemnãri, diverse rînduri de corespondentã, articole, publicatii, aprecieri etc. Ne-am asociat repede un editor temerar, pe dna. Elena Condrei de la Editura “Geea” - Botosani (car e îi mai tipãrise P.S. Gherasim Cucosel Putneanul cîteva titluri) si am trecut la trudã - întîlniri, dialoguri, concordante, discutii...
- Frumos numitã cartea, cu o semanticã rarã, parcã împrumutînd un vers din cele scriise de Dv... Între antinomicele “miere” si “pelin” e un labirint interesant, evident prin descrieri, prin pitoresc si surprinzãtoare afirmatii...
- Pentru un scriitor, între antinomicele “miere si pelin” nu-i altceva decît un nesfîrsit drum de papyrus, cu semne semnificate ori fãrã semne, cu goluri semnificative; pentru un “uns” eclesial, drumurile pastorale, misionare, sacerdotate au alte... gropi si hopuri - sinodice, canonice, patristice, liturgice - unele folosite doar ca... pretexte “teologice”, sub coaja lor fiind interese lumesti, arogante, vanitãti. Sã vezi cã, circulatia limitatã a acestei pledoarii pentru bun simt si evlavie necontrafãcutã, a cãrtii de care vorbim, are... embargoul celor vizati; e interesant cred, de spus, cã, nici cei din vîrful piramidei sinodale nu si-au clintit atitudinile, incredibil de conservatoare si pãgubitoare pentru o Bisericã traditionalã reprezentativã - prin popor, datini si cumintenie, extrem de baloanizatã în structuri si byzantinizatã în mofturi...
- Autorul si, totodatã protagonistul cãrtii, “ultimul cronicar al Bucovinei secolului 20”, cum bine îl numiti, a cam fost trecut de partea “pelinului”, desi, “înãltat în trei scaune” arhieresti, avea oarecum acces la... miere...
- Gabriel, dragã, tu care te numesti Gherasim - dupã tatãl tãu, Theodor herasim Mardare, inginer doctor, gazetar si politolog cunoscut, unul din anturajul prietenilor episcopului despre care vorbim, prin nume ai putea fi suspectat cã faci... partizanat. Într-un popor suspucios, care se depãrteazã tot mai mult de gloria latinã originarã, si se scufundã spre propria-i pieire în globalizatorul Occident, ori în mrejele Americii tale adoptive, iresponsabil, nãucit, prostit, renuntînd la suman, catrintã, doinã, bocet, schit si letopisete, la identitate, e usor sã fii pus la index. Oricum, ai un loc lîngã mine; lîngã Casian Bucescu, Camelian Demetrescu, Vintilã Horia, Ghe. Calciu, arhiep. Adrian Hritcu si altii, altii trãdati, încãpeti si voi, românii “Mioritei” de peste mãri si tãri!...
Gherasim Cucosel Putneanul (citeste pe îndelete episodul “staretiei de la Putna” - dar si despre lucrarea “fãcãtorului de pace”, la Buzãu, la Patriarhie si la Arhiepiscopia Sucevei -) e un iluminat încrepusculul pe care îl asteaptã zîmbitor. Un om de Pateric;scriitorul Vasile Andru - marele laic experimentator de practici religioase, si mai nou, laureat al premiului rîvnit, “Balkanica”, va avea ce scrie despre G.C.P. într-o nouã editie a “Misticilor din Carpati...”
- Sînt, se vede chiar si la o lecturã sumarã, destule, sã le zic anomalii, chiar si în sînul vietii eclesiale, revelate, argumentate si nu stiu cît de prompt rezolvate. Sigur, eu ca gazetar, cu un anume orizont, nu stãpînesc domeniul,- dar care, bucovinean fiind, cu strãmosi credinciosi în Grãnicestii Sucevei, nu sînt strãin de zonã, de mentalitatea oamenilor din Putna, Sucevita, Calafindesti, Suceava, Siret. Se întrevãd în tesãtura “nodului gardian”, cum ziceti undeva, intrigi terestre, slãbiciuni umane, prefããctorie, minciunã, antisfintenie...
- ...Toate acestea si încã mai mult. Pentru cã - stii pilda cu vierul? -, pentru cã vierul nu-si gãseste timp pentru a-si vedea via, ca stãpîn, pentru cã pe vier îl coplesesc uscãturile care, întunecîndu-l, precum spinii si pãlãmida pe sãmînta cãzutã în mediul lor ucigãtor - conform pildei Sãmãnãtorului -, îi interzic bucuria rodului; îl fac, ceea ce vor ele, una cu ele. Si asta înseamnã damnare, anonimat, inacces la Istorie. Toti despotii, indiferent în ce loc si timp am umbrit pãmîntul, aceeasi soartã au avut... Stii ce a scris, zice-se, un student, oarecînd la moartea unui strîin de limbã, de neam si de sfintenie - vezi Istoria Bucovinei de I. Nistor - “nume strãin a purtat, strãinilor le-a servit, în strãinãtate a murit, precum merita...” Si asta, stii de ce, pentru cã solidaritatea nu-i la noi o virtute; e pentru hoti, pentru soferi, benzinari, dar nu pentru intelectuali. O, ce reflectie amarã gãsesc acum, dupã iarãsi neinspiratele alegeri din 2000, rostitã de profeticul Petre Tutea (dupã 20 mai 1990): “um tîmpit mai mare ca mine nu existã. Sã faci 13 ani de temnitã pentru un popor de idioti! De asta numai eu am fost în stare...”
- Într-adevãr, “România e un loc viran”, din pãcate si la începutul mileniului III, dupã precizarea aceluiasi gînditor notoriu, poate cã în mileniul IV, va fi altfel...
Nu vreau sã mã depãrtez prea mult de ce mi-am propus: cartea aceasta, cu asprimile care nu vin comod, ici si colo, ar fi trebuit comentatã, la vedere, cinstitã, nu de complezentã, ca un eveniment, de ce nu, în toate revistele de profil. De ce entuziasmul cu care a fost primitã, dupã cîte stiu, într-o primã sedintã a sinodalilor, la Bucuresti, imediat dupã aparitie, s-a stins repede? Cu toate cã, nu, comentariile sînt favorabile: acad. prof. dr. M. Pãcurariu, cel mai mare istoric al Bisericii Române, ierarhii Calinic Argeseanul, Calinic de Iasi, I. Mihãltan, B.V. Anania, Ion Stelian, Tãnase Bria, Dan Ciachir, critici, redactori de ziare si televiziuni etc.
- Lipsa buneivointe, simplu, dupã spusa chiar a P.S. episcop, întrebat, la fel, de multi trecãtori ai pragului sãu ospitalier. Adicã, adaug eu, pentru cã multi din cei chemati la trezire, chiar si dacã citesc Scripturile, sar vesel peste cap. 23, tot! din Evanghelia dupã Matei, socotind cã nu au ei acolo nici un amestec. Doamne, iartã-ne, iatã cum vorbim despre.. sfinti, parcã am fi cristal, nu noroi!
- Interesant cã, acum cînd “zeii” de odinioarã nici în muzeu nu mai sînt adãpostiti, cînd se dãrîmã totul, în cartea “mierii” si a “pelinului”, apar aprecieri la adresa unor nume cu rezonantã stinsã, anulatã chiar.
- Si eu, vocea ispititoare din corpul acestei cãrti, la început am avut anumite ezitãri în fata unor personaje. Cînsînsã am vãzut cã mãrturisirile unui om bisericos, si nu oricine, vin sã infirme zicala cã nici “dracul nu-i atît de negreu cît cred oamenii”, am ascultat cu îngãduintã confesiunile. Sînt între cei convinsi cã timpul va aseza la loc potriivt tot ce a fost bun. Cã ar trebui sã aparã cãrti nu numai evocînd... dãrîmãri bestiale ci si... ctitoriri tacite, multe, foarte multe! Am cunoscut “nomenclaturisti”, din clanul asa zisilor dictatori cu mai mult bun simt religios decît vedetele noastre contemporane, decît evlaviosii camerelor de lustruit imagini...
- Într-acelasi an, ceva mai înainte, ati adãugat la titlurile lirice, volumul nou “Privirea ziditã”, dupã cum îmi schiati, un poem lung între vecernii si înviere...
- Da, în primãvara lui 2000, primarul Sucevei, Constantin Sofroni mi-a fãcut o vizitã, alãturi de cîtiva prieteni. Între ei era Simon Petru Oprea, cu un manuscris masiv - texte încã nepuse între copertile unei cãrti: “Dimaxion - Lãuntrica transfigurare” - operã de tinerete si bãtrînete, apãrutã prea tîrziu sau într-un timp istoric neferice, pe care generosul cîrmaci sucevean, autentic om de culturã, a promis cã o publicã. Am citit, ne-am veselit; primarul mi-a promis si mie o... sponsorizare amicalã. Mi-am reunit, în cîteva nopti si zile, textele care, împrãstiate, puteau fi cîndva... poeme. Asa a venit pe lume “Privirea ziditã” un discurs (mai) crestin fatã de toate poemele mele... pãgîne. Bine remarcate, în genere, dupã “Pseudonimele îngerilor”, asupra cãrora s-a aplecat, marele semioticean, critic si poet, în “antologia secolului”, Marin Mincu.
Traseul cãrtii e usor de urmãrit dacã stii ceva din misticã si ascezã, din curgerea calendarului liturgic, paralel cu cel biologic si agrar; textele, aproape hai-hu-uuri au concentratie de alcool pur, de vin cuharistic, trebuie citite dacã deja ai citit ceva pînã la ele. Nu-i orgoliu, nu, nu, e-o constructie nu pentru miopii literaturii...
- E magnetic, frumos taifasul în marginea cãrtilor, despre si cu autorii lor. Cum ati încheiat... mileniul, si veacul, si anul 2000?
- Hai sã o luãm cu lauda, singura care nu se contamineazã de smerenie. Adicã, sã începem cu sclipitoarele desertãciuni (care atît de dragi ni-s). Am avut un an bun: am tipãrit douã cãrti (la ultima am o oarecare contributie ca sã o trec în inventarul meu!), am expus graficã si picturã într-un salon de arte plastice, am primit nominalizare de “om al anului” dinspre American Biographical Institute (mai, 19, 2000), premiul pentru poezie al Fundatiei Culturale a Bucovinei, pentru vol. “Pseudonimele îngerilor”, Diploma de onoare si placheta jubiliarã “660 de ani de la prima atestare documentarã a orasului Siret”, si, din partea Ministerului Culturii si a Presedintiei României, prin decret, brevetul si medalia comemorativã “150 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu”, cu semnãturile lui Emil Constantinescu si Ion Caramitru (dec. 2000), am publicat în diverse reviste din tarã si strãinãtate, în ultimul numãr al “României literare”, revistã despre care Alex. Stefãnescu a spus pentru toti condeierii: “a avea o paginã tipãritã în «România literarã», într-un an, e totuna cu a semna o carte bunã într-un an.” Dincolo de aceastã productie, nervi, patimi, gropi, rãfuieli inutile. Toate venind dintr-o “labilitate psihicã creatoare”, cum îmi spune doctorul meu Petru Poroch, la ceas de uitare, cînd, împreunã cu Ion Tibu, scripcarul, stiutor de folclor vechi si bun, pe strune si claviaturi ne mai cheltuim încrîncenati timpul...
- Vãd în toate, greu mãrturisite, nu orgolii, ci recunoasteri; Dv. ati durat un Eminescu la Grãnicesti, între chipurile asezate în frescã, primul Eminescu într-o bisericã - si asta încã în noiembrie 1989, în vremea curajului si un Eminescu la Sucevita, în bronz, pe piatrã, dãrîmat pentru o vreme, de inculturã, de prostie, ca idol malefic, de cãtre... Apoi ati scris, ati pictat, ati fãcut gazetãrie, ati înnoit biserica, ati... aliniat turma - lucru pastoral memorabil, ati cultivat traditiile, aproape pierdute, colindele, plugusorul, “Steaua - în patru spice”, memoria strãbunilor...
Si mai aveti o mare realizare în cununa anului 2000, care nu trebuie neglijatã: fiica Dv. Crina Rusalina a intrat pe primele douã locuri la sectia canto, la prestigioasa Academie de Muzicã “Gh. Dima” din Cluj.
- Niciodatã nu facem cît ar putea cuprinde viata, chiar si cînd aceasta ar însemna multi ani. Ce am între panã si cãlimarã, cum minunat spui? Restante! Sigur douã cãrti de prozã, începutã de acum 10 an; un volum memorial, evocator, închinat preotului patriot Casian Bucescu, un volum memorial, evocator, închinat preotului patriot Casian Bucescu, un volum (suprizã absolutã!), în colaborare cu Ov. Vatamaniuc - ultimul reprezentant al rezistentei din muntii Bucovinei, cu care am înregistrat deja 25-30 casete audio - mãrturisiri vii si tulburãtoare, si cîteva casete video - pe care le astept “traduse” pe alb, sã le pun în lucru. P.S. Gherasim, care nu mã lasã în liniste, îsi propune o nouã “înfãtisare” a unor situatii, într-un lung interviu sprijinit pe argumentele evidentiate de corespondenta sa, vizînd exilul unor confrati, din diferite trepte ierarhice pentru care inimile “iubitorilor de Christos, fratii nostri”, au lacãtele ruginite; o carte necesarã, nu?
- Îmi permit sã vã întreb, în final, ce vã “leagã” si vã “dezleagã” de aceastã lume?
- Onorat de aceastã filosoficeascã întrebare... Mai întîi, pretuiesc simplitatea, vorba cioplitã aspru, proverbele, mistica proastã ruralã prin care Dumnezeu e palpabil precum fîntîna, plugul, leagãnul ori cornul berbecului; nu prostia monstruoasã, ci nebunia coloratã; eu nu am prieteni în atgmã, decît pe Iosif din Geoagiu, George din Valea Moldovei si Damaschin din Tibeni, statornici, onesti. Mi-s mai faini pãdurarii, pictorii, poetii.
Ce mã dezleagã? - ceea ce nu face bine nimãnui - spectacolul ieftin, impostura, dansul mãstilor. Cancelaria mea (în limbaj vechi parohial), biroul, e axis mundi pentru mine: iubesc manuscrisele vechi, armele de vînãtoare, viorile si mai presus decît catedralele, miresele si orgile, iubesc sã mã fac sãnãtos si inspirat, ninsorile. Cred cã am vorbit destul “poleindu-ne” sinele; bine e sã lucrãm si sã tãcem. Sã lucrãm la tãcerea noastrã perpetuã. Sã-i lãsãm pe altii, peste tãcerile noastre luminate si secrete sã “gavareascã” tot ce vor vrea din întunericul lor învecinat de întuneric...

Tigard, Oregon, SUA
Grãnicesti, 2/8 ianuarie 2001
A consemnat Gabriel GHERASIM


Home