Vasile POPA HOMICEANU

 

Orizont

În bai de sunet apunea soarele,

erau, suflete, urmele tale,

reflexe trecute într-o lacrima rosie,

 

te închipuiau atomii de liniste,

pasare supusa-n fertilitatea adîncului

acestui zeu despuindu-te,

 

din uimiri în uimiri ai trecut

fîlfîit în stihiile noptii,

saturat ego nebun

de servitutile somnului,

 

suflete,

de preaplinul fiintei muscat

si prabusit în uitare.

 

Încheiere

Copilul e întrebarea,

nimb în tara nimicului,

într-o divizare de semne

nins pe boltile cerului vara,

 

copilul e preumblarea

zeului la izvoarele cîntatoare,

nins în auz înca o data

de vinovatiile mumei fecioare,

 

copilul e încheiere –

launtric colind pentru caderea din vreme,

cu fata în lut îngropata

la stingerea acestei foneme.

 

Numiri

Lucrurile transpar,

doar umbra lor nu se mai divide

cînd sîngele înfloreste

la steaua de mirt,

 

astfel,

te-am cuprins în caldura acestui nesatiu

de te-am numit

din încercare în încercare

copil,

si din lumina în lumina

fiinta,

ochi adaugat într-un cearcan

la mistificarea de cînt,

 

si Ou

în clipa de soare crescînd

catre zborul din suferinta:

 

ca sa fii sarea pamîntului,

si sora nimicului

si despuiare,

 

ca sa fiu gînd.

 

Gîndit

Am gîndit întru sîngele meu blestemat

ca pot muri lînga tine –

 

ca-ti pot rontai degetele pîna la sunet

ca-ti pot învenina fata cu iarba de fluture

ca-ti pot fecunda pîntecul cu un lujer de soare

ca-ti pot înroura vederea

cu sarea cîntului din cocosi

dimineata

ca pot ninge cu o idee

sinele meu în cîmpiile carnii tale

ca pot semana copiii ochiului meu

în lacrima ta

 

am gîndit ca semeni cu mine,

o, lacrima orbului!

 

si-am simtit întru sîngele meu blestemat

ca semn sarutul tau despuiat de credinta

e moarte.

 

Învins

Mamei

Seman în tarîna pleoapa ta

si rostesc cel din urma cuvînt

la trecerea-n zodie,

 

semintele-ar vrea sa-ti slujeasca de nimb,

Iisuso,

puteri care nu se cunosc din graiul lor

sa-ti vindece palmele,

 

dar vad cum biruita-i faptura

de cugetul alb al mesteacanului,

si iata pietrele se fac cruci

de pasari si fluturi

si se închid în cîntari de ucise amiezi,

 

se fac cruci,

si mîinile tale mijesc în statui

faptuire secreta,

si eu cobor în copilarie

rostind primul cuvînt,

Iisuso,

 

si trec în sîngele tau ca într-o poveste.

 

de vaz arhaic

Îti vindec zodia de duh si cer

sa te ucid în carnea mea postuma,

soarele tipa în cocosi cum sarea

din ochii tai dezhidratati se-nhuma,

 

copil, numai vesmîntul ti-l despoi

de vaz arhaic de-nspumeaza cerul,

sa cad învins sub ramuris noptatic,

acolo-n ierbi unde-mi împlînt hangerul.

 

Fuga

Sub ploi cocosii de ziua s-au stins,

amiaza încremenise în ochiuri hidoase,

atunci sufletul nostru curgea

cu un fosnet al nuntii secunde din oase,

 

se stinse lumina din pîntecul soarelui

si sarpele verii din fluieraturi,

atunci tencuiam peretii cu sarea

sufletului care curgea prin arsuri,

 

iritati de lumina poposeam în veghere

pe buze cu formule de magi

si scarpinam fata însolzita a lunii,

 

vibra umbra noastra tîsnitoare pe ziduri,

era sufletul fugit din copilarie –

un tipat albastru fulgerat de petunii.

 

 

Salah MAHDI

(Irak)

 

Drumul spre Rita

Am pierdut drumul spre Cordoba

si ea ca un cort care aduna versurile,

lacrimile mamei.

Tu, poetule, oare în care palmier,

au ars cîntecele tale sau versurile?

pieptul mamei tale

mai adînc decît versurile si cîntecele.

Te iubesc

ca un pescar care nu-si schimba dragostea

ca un rîu care nu-si schimba mersul

iar tu, femeie,

poti sa-mi spui:

cînd pot sa ma uit în versurile,

din sîngele tau?

 

Moare un tablou al poetilor

în el... se ascund iubitele

si ultimul vers nepictat înca

pe nici un bulevard

 

M-a întrebat Rita,

oare ma iubesti

ca un maslin din Ierusalim

ca ultima fîntîna

o mie si unul de versuri

care au iubit o singura zîna.

 

Versurile trageau

gloante spre iubite

te rog, tu, poetule

sa nu spui nimanui

ce se întîmpla în spatele usii

sa nu te dezbraci de tot

sa nu spui nimanui

ca te iubesc

ca razboiul asculta florile

trupurilor noastre.

Tu, Rita...

am pierdut drumul spre tine

drumul spre Cordoba.

 

 

cîntec de doliu

 

Acest cîntec de doliu

plin de lacrimi si versuri,

voi cînta... în preajma voastra

de Emil, Matei si Dorin Salajan.

 

Au trecut nori

care s-au ascuns

î ntr-un poem blestemat

au trecut iubitele

care s-au ascuns

î n sprîncenele lor somnoroase,

de împarat.

 

Oare vom naste

î ntr-o caravana de fluturi

vom exploda ca niste gloante

de versuri

iar iubitele noastre

merg mereu pe diferite mersuri.

 

O are de ce...

Cîntecul de doliu

mereu rasare...

dintr-un vers de soare.

 

 

M ersul Ritei

Toate pe care le-am iubit

m-au rastignit

începînd de la babiloniene,

care croseteaza versurile lor

la umbra palmierilor

ca niste picaturi de ploaie

pîna la satmariana,

care mîngîie versurile mele

î n visul ei adînc,

de roua.

 

Nu mi-a ramas numai „rita”

oare cine o cunoaste pe „rita” ?

cu inima ei, împarte zorii

în doua paturi

dar nu intra în nici unul

ma scutur în adîncul ei,

de mers

si nu ma satur,

mersul ei de caprioara

ca un ritm neuitat

de chitara

de sub ochelarii ei

vede tot ce se misca

în continentul poetilor,

de vara.

 

Sîntem doua trupuri

într-un poem,

de zor

sînt mai înalt

decît poemele poetilor,

iar tu...

o bucata de rai

î ntr-o lumina de nor.

te rog...

sa nu vorbesti

ce se ascunde în spatele

versurilor

sa nu te dezbraci de tot,

în fata oglinzii

sa nu ma saruti,

în fata copacilor

sa nu spui nimanui ca ma iubesti.

Ca razboiul asculta vocile florilor

sa ma ascund în venele tale

înainte sa fiu rapit,

precum un vers al poetilor.

 

Ca nu este o nastere

fara o moarte,

nu este un rîu

fara un dig de soarte

nu este o tara

fara nici o harta

pe al nostru argintiu glob

cu un miros de plante,

iar mersul „Ritei”

nu s-a încheiat înca,

pe pamînt.

 

 

Sa nu ceri scuze pentru ce ai facut

– Va veni o zi

o zi feminina

ca un cîntec de roua –

porumbeii mei dorm

într-un poem

un poem ca o stea

mîngîie în adîncul lui

patul îndragostitilor.

 

– Iar eu eram singurul

care a gasit în versurile poetilor

un tablou de poeme

un traseu de femei

care s-au ridicat

prin versurile lor

 

– Poemul

e o mama

sarutul unei iubite

care se ascunde

în dansul pasarilor.

Mi-a spus sarutul ei:

– E sarutul tau de vis?

 

– Am visat

oare ce am visat?

pe o marmura

într-un cimitir îndepartat.

Am adormit

si m-am înaltat

sa va dau „Mesia”

sandalele lui de a urca

muntele maslinei

ca toti pescarii

pîna la lacrima

mamei sale.

 

– Sa nu ceri scuze

pentru ce ai facut

– aici amintirile noastre

– cafeaua ta de zi

– ultimul pahar al meu

ridicat pîna la ochii tai

– tigara mea umeda,

de versuri.

 

– Iar tu esti

o fata ce stie sa iubeasca

sa întinda un pod,

de liliac

între mine si tine.

– Emigranti eram pe pamîntul

poetilor.

– A lunecat caprioara

pe sîngele poetului

– iar poetul…

a lunecat pe sîngele

caprioarei.

 

Era singura ca o noapte

eram singur ca un palmier

am cules florile zorilor

din sprîncenele ei

 

– Parul ei

era ca o coroana

iar coroana

era ca niste stele

– si stelele

erau ca niste îngeri

refugiati din paradisul Domnului.

 

– Atunci mi-a spus un înger

sa nu ceri scuze

pentru ce ai facut

ca voi toti va întoarceti

la un singur vers,

si un singur lut.