Velimir HLEBNIKOV

Contemporanii îl supranumiseră „minune care a ajuns pînă în zilele noastre”. I se mai spunea „Lobacevski al limbajului” si „întemeietorul unui întreg sistem periodic al cuvintelor”. Spre exemplu, din verbul liubiti = („a iubi”) prolificul verbocreator care era a derivat 500 (!) de notiuni afine, stăpînind o logotehnie debordantă. Poet vizionar, se considera în stare a prezice cursul istoriei umane, încă în 1905 indicînd anul 1917 drept cel al căderii Imperiului Rus. Spera ca, prin sinteze si simbioze informationale, să apropie metodele cercetărilor stiintifice de cele ale creatiei artistice, pentru a se ajunge la o neomitologie si la un supralimbaj al omenirii (libere). În 1904, anticipează teoria relativitătii, pe care peste putin  timp avea s-o formuleze Einstein. Este protagonistul introducerii verslibrismului în poezia rusă. Se consideră că întreaga cultură modernă a versului rusesc „vine din Hlebnikov. Fără el, această cultură nu ar fi fost posibilă” (Iuri Tînianov).
A fost si este apreciat drept un adevărat fenomen al modernismului si – de ce nu? – un clasic al avangardei artistice universale. S-a născut în 1885 si a murit în 1922.

Proclamatia presedintilor globului pămîntesc*

Cei trei ani de război declansat de voi
Numai noi i-am putut răsuci sul într-o
Cumplită trompetă,
Si-acum cîntăm si scandăm, scandăm si cîntăm,
Îmbătati de încîntătorul adevăr că, iată,
Guvernul globului pămîntesc
Deja există.
Noi însine îl reprezentăm.
Numai noi ne-am agătat pe frunti
Sălbaticele cununi ale Conducătorilor globului pămîntesc.
Neînduplecati în cruzime pîrlită de soare, bronzată,
Aburcîndu-ne pe stana dreptului de-a detrona,
Ridicînd praporul timpului,
Noi, cei ce ardem jilava humă umană,
Transformînd-o-n amforele vremii,
Noi, initiatorii vînătorii de suflete omenesti,
Urlăm din cornorate scoici marine cenusii,
Chemînd turmele de oameni.
Eho-e! Cine-i cu noi?
Cine ni-i tovarăs si prieten?
Eho-e! Cine-i pentru noi?
Astfel dansăm noi, bacii oamenilor si
Ai Umanitătii, cîntînd tiuit din cimpoaie,
Evo-e! Cine dă mai mult?
Evo-e! Cine tinteste mai departe?
Numai noi, aburcîndu-ne pe stana
Propriei persoane si propriului nume,
În oceanul pupilelor voastre răutăcioase,
Hasurate de foametea spînzurătorilor
Si deformate de groaza pre-mortală,
Numai noi, în bătaia talazului urletelor omenesti,
Tinem să ne numim si preamărim cu titlul
De presedinti ai globului pămîntesc.
Ce obrăznicături – vor spune unii,
Ba nu, dînsii sînt sfinti, vor obiecta altii.
Noi însă, vom zîmbi ca zeii,
Arătînd cu mîna spre Soare.
Tîrîti-l într-o lesă pentru cîini,
Agătati-l de cuvinte:
Egalitate, fraternitate, libertate;
Judecati-l cu judecata voastră de spălătorese
Pentru faptul că, în ajunul
Unei primăveri foarte zîmbărete,
El ne-a insuflat aceste gînduri
Si cuvinte frumoase, provocînd
Si aste priviri mînioase.
El e vinovatul.
Pentru că noi nu facem decît să executăm solarele soapte,
Cînd năvălim peste voi drept
Supremi mandatari ai vointei lui,
Severelor sale dispozitii.
Grăsanele gloate ale omenirii
Prelua-vor făgasul nostru,
Urmîndu-ne.
Drept recunostintă, Londra, Paris si Chicago
Vor renunta la vechile lor nume,
Preluîndu-le pe ale noastre.
Si noi le vom tolera prostia.
Vorba e de un viitor ceva mai îndepărtat,
Dar, deocamdată,
De cum se arată pe ici, pe colo vreun stat –
Mamelor, feriti-vă, ocrotiti-vă copiii.
De vedeti care cumva vreun stat,
Tinerilor, goniti cît mai iute, tăinuiti-vă-n pesteri
Si-n străfundurile morii.
Codanelor, si voi, cele care nu suportati miazme de cadavru,
La auzul cuvîntului „granită” – lesinati;
Granitele miroase a hoit.
Se stie doar că fiece esafod cîndva n-a fost decît
Un trupes pin cîrliontat.
Esafodul însă, are un singur cusur – cel
De-a servi ca loc pentru decapitările cetătenilor.
Asadar, statul si tu –
Niste cuvinte abil potrivite în vis – el
Avînd 6 foneme,
Destul confort si prospetime.
Pentru tine, cel crescut într-un codru de cuvinte:
Scrumieră, chibrit, chistoc,
Egal între egali.
Dar de ce dînsul se hrăneste cu oameni?
De ce statul a devenit canibal,
Iar patria – sotia lui?
E-hei! Luati aminte!
Iată, în numele întregii umanităti,
Noi propunem statelor din trecut
Să ne asezăm la masa tratativelor, spunîndu-le:
Dacă voi, tărilor, sînteti minunate,
Precum vă place să tot trîmbitati,
Cerîndu-le si slugilor voastre
Să repete întocmai povestile astea, –
La ce bun atare hrană pentru zei?
De ce nouă, oamenilor, ne trosnesc ciolanele
Între fălcile voastre, printre colti si molari?
Luati aminte, state din imensitate,
Deja de trei ani tot dati impresia că
Lumea n-ar fi decît o prăjitură,
Un biscuit dulce ce vi se topeste-n gură;
Dar dacă biscuitul s-ar dovedi a fi
Lamă de brici, întrebînd: mămico, ce zici?!
Dacă ne-am lăsa presărati pe atare biscuit
Cu un fel de otravă, de venin anume?
Decretăm că, de azi înainte, zicerea: „Din mila Domnului”
Să fie înlocuită cu: „Din mila Canibalului”.
Parcă-i stă bine Domnului Glob Pămîntesc
(Facă-se voia sa)
Să stimuleze-n cuprinsurile sale
Canibalismul sobornicesc?
Si oare nu e prea mare lasitatea oamenilor,
Ca parte călărită,
Să-si ocrotească supremul Încălecător?
Atentie! Chiar si furnicile
Împroască acid formic pe limba ursului.
Dacă cineva ar riposta că, chipurile,
Statul e un spatiu nesupus instantelor judiciare,
Noi, ca persoană a unei colectivităti de drept,
Nu vom riposta, amintind că si omul
E de asemenea un stat cu două mîini
Al reuniunii globulelor sîngelui?
Dacă statele sînt mizerabile,
Cine din noi ar ridica barem un deget
Spre a le curma, sub plapumă, visul
Odată pentru totdeauna?
Evident că nu puteti fi multumite voi,
State si guverne
Ce clăntăniti preventiv din dinti,
Executînd fel de fel de tumbe si piruete. Ei bine!
În fine, reprezentînd forta supremă,
Vom putea oricînd riposta adecvat
Statelor răzvrătite,
Răzmeritei sclavilor, arma fiindu-ne
Scrisul riguros.
Stînd pe puntea cuvintelor „steaua suprastatală”
Si, în aceste vremi de tangaj, neavînd nevoie de bîtă,
Întrebăm, cine ar fi mai presus: Noi,
Împuternicitii cu dreptul la rebeliune,
Cei de necontestat în absolutul lor primat,
Beneficiari ai ocrotirii dreptului la inventie,
Care s-au declarat Presedinti ai globului pămîntesc,
Sau voi, guverne ale
Unor tări din trecut, anacronice, luate aparte, – aste
Rămăsite zilnice de boi bipezi
Împrăstiate-n jurul abatoarelor,
Cu seva trupească a cărora obisnuiti a vă unge?
În ceea ce ne priveste pe noi, capii umanitătii, pe care
Cu ajutorul ecuatiilor destinului
Am ctitorit-o conform legitătilor razei de lumină,
Contestăm domnii care-si spun guvernanti,
State si altfel de case de editură
Sau centre comerciale „Război & Ko”,
Ce au atasat morile drăgălasei bunăstări
Cascadei de trei ani a
Berii voastre si sîngelui nostru
Rostogolitoare în rosii unde fără apărare.
Noi vedem statele căzute sub sabie,
Disperate la venirea noastră.
Cu numele patriei pe buze,
Făcîndu-vă răcoare cu evantaiul regulamentului militar,
Voi ati introdus obraznic Nepacea în
Cercul de Mirese ale omului.
Asadar, state din spatii, calmati-vă
Si nu mai plîngeti ca niste pustoaice.
Drept onestă conventie între persoane particulare,
Dimpreună cu societătile admiratorilor lui Dante,
Cresterii iepurilor de casă, luptei cu tistarii,
Voi vă veti încadra în spiritul legilor decretate de noi.
Nu vă vom atinge.
O dată pe an, vă veti prezenta la adunarea generală,
Trecîndu-vă în revistă fortele în scădere
Si utilizînd dreptul la aliante.
Rămîneti, deci, legate de acordul benevol
Dintre persoane particulare, deja
Nimănui trebuitoare, nimănui autoritare,
Plicticoase ca durerea de dinti
A Bunicii din secolul 17.
Voi vă referiti la noi precum
Păroasa mînă-picior a maimutei
Friptă de necunoscutul zeu-flacără se referă la
Bratul cugetătorului care dirijează cu calm
Universul – acest
Călăret ce-a-ncălecat destinul.
Mai mult ca atît: noi întemeiem
Societatea ocrotirii statelor contra
Brutalului, crîncenului tratament
La care le supune obstea timpului.
Ca niste acari la
Intersectiile căilor Trecutului si Viitorului,
Cu aceeasi prezentă de spirit tratăm si noi.
Substituirea statelor voastre
Pe care umanitatea le-a ctitorit pe baze stiintifice, – astfel,
O tratăm cu aceeasi luciditate cu care constatăm
Înlocuirea opincilor din scoartă de tei
Cu oglindoasa zare a unui tren fastuos.
Tovarăsi muncitori! Nu ne purtati pică: noi,
Aidoma neîntrecutilor mesteri-făurari,
Mergem pe un făgas aparte spre telul comun.
Noi sîntem un alt gen de armă.
Asadar, mănusa de luptă
A acestei triplete de cuvinte – Guvernul globului pămîntesc –
A fost aruncată.
Sfîrtecat de un fulger de purpur,
Albastru stindard al zorilor furtunosi
Si sorilor matinali
A fost înăltat si flutură peste pămînt.
Deci, priviti, acesta e, prieteni!
Guvernul globului pămîntesc.
(1917)

* Proclamatia... a cunoscut si o primă variantă în proză. N. Hardjiev presupunea că asezarea textului în formă versificată cu specificarea de gen „poem” este întîmplătoare si nu corespunde conceptiei auctoriale initiale. Iar G. Petnikov, unul dintre semnatarii variantei în proză, mentiona ulterior că: „Totusi, proclamatia nu e un poem”.

Prezentare si traducere de Leo BUTNARU