Anne HÉBERT
Născută în 1916. Înainte de a fi o
romancieră celebră (Premiul Femina, 1982) este poeta din Mystère de
la parole (1960), unde a cîntat „nuntile omului cu pămîntul”.
Ansamblul operei sale majore a fost publicat sub titlul Poèmes (1960).
O mică moartă
O mică moartă
s-a culcat de-a curmezisul usii.
Noi am găsit-o dimineata, abătută pe pragul nostru
Ca un arbore de ferigă plin de înghet.
Noi nu-ndrăznim să mai iesim de cînd ea este aici
E o copilă albă în fustele-i spumoase
De unde radiază o stranie noapte lăptoasă.
Noi ne zbatem să trăim în interior
Fără a face zgomot
Să măturăm camera
Să aranjăm plictiseala
Să lăsăm gesturile să se legene singure
La capătul unui fir invizibil
Chiar cu vinele noastre deschise.
Noi ducem o viată atît de măruntă si linistită
Încît niciuna dintre miscările noastre lente
Nu depăseste spatele acestei oglinzi limpezi
În care această floră pe care o avem
Se îmbăiază albastră sub lună
În timp ce creste mirosul ei ametitor.
Eu sînt pămîntul si apa
Eu sînt pămîntul si apa, tu nu mă vei trece la vad, amicul meu,
amicul meu
Eu sînt putul si setea, tu nu mă vei străbate fără pericol,
amicul meu, amicul meu
Amiaza e făcută pentru a plesni pe mare, soare întins cuvînt
topit, tu erai atît de clar, amicul meu, amicul meu
Tu nu mă vei părăsi stergînd umbra pe fata ta precum
un vînt fugar, amicul meu, amicul meu
Nefericirea si speranta sub acoperisul meu ard, dur
înnodate, învată aceste nopti stranii, amicul meu, amicul meu
Tu fugi de prevestiri si storci cifra pură chiar cu mîinile tale
deschise, amicul meu, amicul meu
Tu vorbesti cu voce înaltă si limpede, nu stiu ce ecou
surd trage-n urma ta, auzi, auzi vinele mele negre
care cîntă-n noapte, amicul meu, amicul meu
Eu sînt fără nume nici fată anumită; loc de primire si cameră
de umbră, pistă de vis si loc de început, amicul meu, amicul meu
Ah ce anotimp de amare frunze mi-a dat Dumnezeu
spre a te îmbrătisa, amicul meu, amicul meu
Un mare cal negru aleargă pe prunduri, eu aud pasul tău
sub pămînt, copita sa izbeste izvorul sîngelui meu în fina
încheietură a mortii
Ah ce toamnă! Cine deci m-a prins în mersul
ferigilor subterane, confundată cu mirosul lemnului –
muiată, amicul meu, amicul meu
Printre vîrstele învrăjbite, nasteri si morti, toate
amintirile, culori rupte, primeste inima obscură a
pămîntului, toată noaptea între mîinile tale predată si
dăruită,
amicul meu, amicul meu
A fost de ajuns o singură dimineată pentru ca fata mea să-nflorească,
recunoaste propria ta mare beznă vizitată, tot misterul
legat între mîinile tale clare, iubirea mea.
