* * *

El i-a întins în palmã un ochi.
Apoi venea în fiecare zi cu cîte un ochi
în fiecare palmã.
De acvilã. Ochii. Erau de acvilã.
Ea stia. El era cãutãtor de aur.
Bea whisky
apoi arunca sticlele de podea
si între cioburile mãrunte si strãlucitoare
cãuta,
cãuta,
cãuta,
aur cãuta.
Si într-o zi a gãsit.
A privit-o îndelung pînã i-a dãruit un ochi.
De om. Ochiul. Era de om.
Vedea
cum din sticlele sparte de podea
cresteau lujere cu flori albe, rosii sîngerii si mov.
Si a venit o pasãre mare,
cu pene de aur,
si i s-a asezat pe umãr.


* * *

Pe calea Victoriei
un pensionar (s-a) aruncat de la etaj.
În afarã de picioare sucite
si o patã neagrã pe crestet,
o liniste imensã.

Plutea-ntr-o baltã rosie
si-ntr-o liniste imensã
tot rosie.
Dar privirea i-a rãmas acolo
cufundatã-n întunericul cald.
Nani,
nani,
nani bunicule,
dar de ce în fatã la Stefanel.
(ne stie acu tot Bucurestiul
nu putea si dumnealui...)
* * *

Astãzi ninge mult.
Mîine va ninge mult prea mult
peste florile de cais;
si poimîine va ploua,
spune buletinul meteorologic.
Dar astãzi
- acel poimîine -
ninge cu vrãbii înghetate.
Mîine va fi soare,
spune buletinul meteorologic,
si destul de cald
ca sã ne îngropãm vrãbiile.
Dar astãzi
- acel mîine -
au înghetat si flori de cais
si vrãbii,
un tablou sã-l admirãm noi,
trecãtorii.
Astãzi a venit vara,
spune buletinul meteorologic,
si s-au topit toate,
flori de cais si vrãbii
si nici mãcar
nu mai avem ce îngropa.



* * *

Camera mea are patru colturi superioare,
ca orice cub,
si are patru pînze de pãianjen,
ca orice camerã.
Nu e mereu aceeasi,
dar colturile par
aceleasi
si aceleasi ferestre de luminã
nãvãlesc noaptea
si se crapã instantaneu
de crengile copacilor.
Cînd eram micã
mã trezeam în miezul întunericului
si fugeam sã numãr geamurile luminate.
„Du-te acasã, fetito!” Îmi soptea îngerasul.
Acasã. Îmi amintesc cuvîntul acesta
cînd stau mai mult într-un singur loc,
pe peretii lui se preling,
satisfãcute,
tristetea si dezamãgirea.
Da. Aceasta este o pînzã de pãianjen
la cub.


* * *

Macinã, macinã, macinã,
pulbere, fã stelele
sã cadã cenusa din ele
cînd se zbenguie ielele.

Macinã, macinã, macinã,
în sunet de roate
se macinã toate,
sã fiu de se poate
hrana florilor si-a ierbii
cã-n suier si-n sunet de roate
se duc toate.

Macinã, macinã, macinã,
macinã tot, ca o zgurã
sã mi se scurgã în gurã
în piept sã îmi lase arsurã.

Macinã, macinã, macinã,
macinã totul odatã,
sã creascã plãmada
din fãina de oase
si-o altã fatã
curatã
încã o datã.

Macinã, macinã, macinã,
vise si praf de om dus
presãrat peste lume de sus
prin fata unui ochi
o secundã am pus
ca sã fiu chiar de nu-s.

Macinã, macinã, macinã,
macinã case si vii,
macinã porti si copii,
cînd gura sãtulã închisã devii
nimeni nu mai poate fi,
nimic esti si stii.

Macinã-le pe toate
moarã de viatã si moarte.