Dialog cu poetul DAN BOGDAN HANU

     


AM AVUT ÎNTOTDEAUNA O RELATIE NEPOTRIVITĂ CU TIMPUL

Cassian Maria Spiridon: Dragă Dan Bogdan Hanu, care au fost împrejurările debutului în poezie, care au fost primii îndrumători, mentori etc.?
Dan Bogdan Hanu: Ca să fac de la început pasul corect, mai întîi tin să-ti multumesc pentru că m-ai obligat să sparg gheata sau, mai bine zis, pentru că m-ai invitat să ies pe acolo pe unde ai spart-o tu. Să stii însă că aveam încă destule resurse să-mi tin respiratia. Oricum, e primul interviu cu acte în regulă care mi se ia. Cu interviurile e ca si cum ai fi mosit ca să te nasti într-un alt fel si, în plus, responsabilitatea o împarti cu Celălalt, iar faptul că esti într-o mai mică măsură de capul tău, te obligă pînă la urmă mai mult. Sincer, îmi vine foarte greu să răspund, m-am miscat întotdeauna greu în cămasa de fortă a temelor sau pe liniile de fortă ale unui spectru tematic, demult, credeam că odată cu scoala se cam termină si cu temele sau probele impuse. Cred că lucrul cel mai natural pe care l-as fi putut face ar fi fost să-mi survolez oarece pagini de jurnal si să juxtapun cîteva fragmente. Ar fi iesit o mărturie mult mai…  eficientă. Dar se pare că mă îndepărtez deja de cercurile concentrice pe care întrebarea ta le-a si pus în miscare si nu e prea frumos ce fac, chiar dacă, în felul ăsta, mă apropii de mine.
Asadar, împrejurări…  Împrejurările sînt, dezarmant de frecvent, la discretia…  împrejurimilor. Bacău, bacovianism. Cu oarecare continuitate, începusem să scriu de prin ’79, texte care, la vremea aceea, abundau de cliseele sau măcar sintagmele unui simbolism contras într-o morbiditate deloc artificială, cautionată din plin de felul în care percepeam lumea. Esti ceea ce vezi. Pentru vîrsta mea de atunci, lucrurile stăteau, eufemistic spus, straniu. Mai tîrziu, cam pe la începutul lui ’82, l-am întîlnit pe Ovidiu Genaru, care a avut răbdarea să-mi dezvăluie cîteva directii de lectură si ceea ce, mi-am dat seama după un timp, as numi stiinta de a ajunge (si de a păstra) un autocontrol poetic, esential în constructia discursului. O a doua sansă, nu mai putin importantă, a fost întîlnirea cu Lucian Vasiliu, în vara lui ’90, pe cînd nu mă stabilisem încă în Iasi. Lucian a avut întelegerea aproape masochistă de a parcurge tot ce scrisesem pînă atunci si de a purta cu mine o discutie cu efect de… curătenie generală. Mă rog, nu s-au aruncat prea multe, dar s-au reasezat destule. Au fost momente salutare pentru (totusi) self made man-ul ce eram, imun la virusul cenaclurilor si dezbaterilor cu public. În rest, un rest care poate fi măsurat în ani, au fost doar lecturile, începînd cu Panorama lui Baconsky, cu diferitele antologii, cu volumele teoretice (fără a întelege prea multe pe atunci, eram în primii ani de… geofizică) si sfîrsind cu… atelierele preferate (Eliot, Char, Cummings, Stevens, Desnos, Cernuda, Pound, Pavese, Montale, Enzensberger, Ferlinghetti, W.S. Merwin etc.). Astea se întîmplau prin ’82-’85. Esential de amintit si descoperirea, pe cont propriu, cam prin ’85, a poeticii difuze si învăluitoare a lui Mircea Ivănescu, odată cu care, dacă as fi fost onest pînă la capăt – asta presupunînd o încapsulare definitivă a proiectelor si sperantelor – ar fi trebuit să renunt la scris. Felul în care eu trăiam – probabil nu pe deplin constient, de vreme ce nu devenise transparent în textele mele – fusese deja scris. Se pare că m-am priceput la prea putine ca să-mi permit si luxul de a nu fi depăsit acest blocaj, cu riscul major al obliterării.
Înainte de ’90 nu mi-am pus problema debutului, cel putin nu într-o formă explicită. Trăiam într-un fel de subterană luminată, ceea ce, pentru o structură la limită adiabatică, asa cum pare că sînt, nu presupunea foarte multe riscuri. În ’90 însă, el însusi un debut în înteles mult mai larg, pe fondul a ceva care, in extremis, ar putea fi numit dezinhibare si al unui circuit firesc – asa credeam pe atunci – al posibilitătilor, a încoltit si ideea debutului publicistic. S-a întîmplat în numărul din iulie ’90 al revistei „Ateneu”. Autorul moral a fost poetul Sergiu Adam care, ulterior, m-a invitat să colaborez cu grupaje la revista care, de aproape 40 de ani, îi este si viata.
Ce a determinat întîrzierea debutului editorial?
Ooo, aici ar fi suspect de multe de deconspirat si ar trebui apelat, iarăsi, sînt constrîns să o spun, la jurnal. După cum se vede, jurnalul ăsta e un referential absolut. De fapt, ca să rezum pe cît mă pricep s-o fac, as spune că, în timp ce foarte multi aleargă după o bibliografie (a se citi: glosează cu mai mult sau mai putin aplicat aplomb), se poartă, e perioada prin excelentă a marilor corectii, parodieri, deconstructii, nuantări, eu am alergat (o fac si acum, sînt tot mai prins, desi rezistenta scade) după o biografie, a mea evident, una însă aproape strict interioară. Îmi urmăresc, cum ar zice Zuccari, desenul interior. Într-un fel, pînă la un anumit moment – mi-e greu să-l localizez, dar cred că n-as gresi prea mult dacă l-as plasa prin ‘95-’96 si interesant e că acestia au fost ani de sterilitate aproape compactă – m-am comportat ca o masină care a mers normal, după care, treptat, a început să se dezintegreze, au început să-i cadă una după alta piesele componente, pînă s-a oprit. Atunci s-a declansat din nou, cu adevărat, scrisul. E o probă de umor negru ceea ce spun eu acum, dar mă amuză să văd cum unii sau altii mă consideră debordînd de energie, cînd eu nu fac decît să încerc, înfrigurat, o tot mai utopică – si poate distopică – reasamblare. Revenind, cît a mers mecanismul, am admirat si eu peisajul, mai degrabă dezangajat, acum nu mai e timp pentru asa ceva, acum e timpul (re)cunoasterii, al recuperării pieselor de pe traseu si al reconstituirii, e timpul întelegerii rostului acestui ansamblu. Dacă o fi existînd vreunul. Fireste, nu-mi fac iluzii că, dacă voi reusi să duc acest feed-back pînă la capăt, masina va mai putea să demareze din nou, dar poate că va deveni măcar exponat într-un muzeu.
Am avut întotdeauna o relatie nepotrivită, as îndrăzni să-i spun chiar proastă, cu timpul. Sînt mult prea multe peste sau pe lîngă care nu pot să trec, pe care nu le pot uita, pe care nu le pot elimina si asta mă pune în impasul de a nu putea alege si sintetiza, de a nu putea opera discriminatoriu. Sînt dependent de un perspectivism care e un joc permanent între asocieri, cît mai multe asocieri, e o continuă reasezare a lor. Imaginarul m-a costat zeci de ani de perceptii si învăluiri care evită ceea ce e evident, la îndemînă si tot de uz intern a rămas, un regulament de (dez)ordine interioară. Crede-mă, în partea scufundată a icebergului este concentrată identitatea sa, cea de la suprafată are mai mult o valoare ornamentală, decorativă. Dar atrage atentia.
Emil Iordache mi-a fixat un diagnostic nesperat, la prezentarea celei de-a doua cărti a mea, a folosit sintagma „poet fără piele”. E prea transparentă, ca să mai aibă nevoie de comentarii. Oricum, dacă privesc retrospectiv această biografie a mea, ea aduce foarte bine cu o fundatie, destul de solidă si adîncă, perfect compartimentată si pe care, în mod inexplicabil (sic!) au ajuns să o acopere ierburile. Asta mă obligă măcar la o minimală reconstituire fictivă a ceea ce ar fi trebuit să se înalte pornind de la ea, ori această reconstituire e o tesătură de amînări, de ocoluri si nostalgii. M-am întors de atîtea ori acasă (cu durere) pînă ce mi-am dat seama că nu plecasem niciodată de acolo. Se poate spune si asa. Cred că am răspuns la întrebarea ta de cel putin două ori, chiar dacă într-un mod neortodox.

CONSTIINTA POETICĂ O PRECEDE PE CEA CRITICĂ

Ai luat premiul pentru debut „Mihai Eminescu”, în cadrul manifestărilor acordării Marelui premiu national „Mihai Eminescu” de la Botosani. Narează impresiile si sentimentele de atunci.
Pentru unul învătat să vadă în contemplarea activă – în care se reconfigurează mereu segmentele consumate – un fel de a patra dimensiune a lumii, un schelet al temporalitătii eliberat de si extras din noianul conceptualizărilor de circumstantă, conjuncturale, pentru unul ale cărui reactii sînt îndelungate slalomuri si nu lovituri scurte si prompte, a fost o mare surpriză. O metamorfoză de genul aceleia suferite de Gregor Samsa, doar că anabatică, aflată la celălalt pol categorial. Încălcasem, cumva, programul fără voia mea si mă trezisem scos, extras din anonimatul abisal si agonal (un semnificat colector?) care este mediul predilect al corporalitătii mele, acel out of the system de unde pot observa mai clar, zic eu, lucrurile si lucrările. Am avut suficientă luciditate ca să mă reîntorc degrabă la pozitia dinainte. Nu am avut niciodată stofă pentru reprezentatii live, pentru mobilizări & focalizări la scenă deschisă, scăldate în lumina reflectoarelor. De altfel, asa cum intuiam cu mult înaintea confirmărilor, sînt un saturnian, obligat să trăiască sub presiunea unui crescendo al melancoliei. Or, asta dictează si reprezentările. Ce s-a întîmplat atunci, pe 15 ianuarie 2000, cînd era anuntat si un mare cutremur (poate că a si fost!), este si va fi, mai departe, un punct de referintă al traseului meu poetic, dar, ca să zic asa, unul căruia îi stă bine într-un CV (nu stiu cît de concludent) si mai putin în acea biografie despre care am amintit ceva mai devreme. Cred că adevăratul meu CV este procesarea acestei biografii interioare în miile de pagini ale caietelor de jurnal si harta ulceratiilor provocate de acest reflex impenitent al poetizării continue. Să nu crezi că e un dar, dimpotrivă, e chiar un instinct de autodistrugere. Trebuie să recunosti, am un stil deloc molipsitor de a răspunde la întrebări, probabil cei putini care vor citi interviul vor sti să fie atît de precauti încît să nu-ti calce pe urme. De fapt, nici nu cred că se poate vorbi de un stil al dialogului, cel mult despre unul de viată, vindecat de aparitiile de vis ale reciprocitătii. De simetria pe care fiecare o asteaptă, în felul său, din partea Celuilalt. Defectul meu este că nu pot trisa, că nu pot fi ticălos, asa cum recomanda ultimativ un reputat poet, pe care îl si cunosti de altfel. Si, apropo de premii, mai e ceva. Am ajuns în situatia, deloc comodă, ba as spune chiar jenantă, de a avea mai multe premii decît volume. E un nedorit mod de a face valuri.
La un interval destul de scurt ti-a apărut al doilea volum de versuri, Portret în cutit. Cum a fost receptat acesta de critică în comparatie cu Vindecarea de simetrie (cartea de debut din 1999)?
Ai pomenit de primul meu volum si îmi vine să zîmbesc, amar, o asemenea carte ar fi trebuit să încheie un ciclu, nu să-l înceapă, firesc ar fi fost ca după ea să nu mai apară nimic. Mă rog, să trecem peste asta. Ce pot să spun despre Portret în cutit, a avut parte de o receptare comprehensivă si favorabilă în aproape toate cronicile care i-au fost consacrate, cel putin în acelea de care stiu. Usor, usor, se pare că aceste mozaicuri interioare care sînt poemele mele ar putea impune un orizont de asteptare, încet, încet, e posibil ca unii să-si dea seama că a întelege lumea, timpul, sistemele de valori, pe ici pe colo, prin părtile esentiale, altfel decît se obisnuieste în hardcore-ul poeziei de astăzi, nu trebuie să primească din oficiu conotatii conflictuale si nu e, neapărat, un delict. Coexistenta presupune diversitate, nu consens, iar permeabilitatea unei paradigme la o alta ar fi de dorit, întrucît tine deja de o civilizatie a diversitătii. Revenind la Portret… , el a beneficiat si de faptul de a fi expus si prin tot felul de topuri, Al. Cistelecan si Gellu Dorian nominalizîndu-l printre cele mai bune zece cărti de poezie ale anului 2001. Nu cred că e de datoria mea să fac aici si acum radiografia… radiografiilor critice ale acestui volum, important este că miza sa într-un anumit context literar si, dincolo de acesta, uman, a fost în parte, înteleasă.
Scrii si critică literară, ai inclusiv o rubrică permanentă în „Convorbiri literare” de cîtiva ani buni. Cum conlucrează critica si poezia în una si aceeasi persoană?
Stiu eu, e destul de riscant să consideri un geamăn ca fiind „una si aceeasi persoană”, chiar si pe unităti mici de timp. Lăsînd la o parte asta, un plus de distantare critică, un ecart critic, nu prisoseste niciodată. Criticul si poetul – dar eu m-am si făcut mic în proximitatea acestui tandem! – nu se asteaptă pe la colturi, palpitînd si pîndind eventualitatea unui faux pas, nici nu au ambitii în a-si afirma întîietatea unul în fata celuilalt, desi, dacă e să o luăm de la început, constiinta poetică o precede pe cea critică, are un ascendent asupra ei, este actul unei reflexivităti de ordinul unu, operează direct cu reprezentări nesupuse unei sintaxe, neordonate sintactic, pe cînd critica vine si se manifestă pe terenul unui discurs structurat pe o sintaxă constituită deja. Totusi, în cazul meu, criticul mai degrabă îl lasă pe poet într-ale lui si dispare din peisaj atunci cînd acesta din urmă începe a desfăsura prin toate colturile fiintei geometria variabilă a constructiilor sale. Altoirea unuia cu/ de către celălalt, e pernicioasă. Fireste, asta nu înseamnă că se uită unul pe celălalt, ar fi si culmea, mai ales că nu au încotro si împart acelasi spatiu locativ, deci nu se uită în sensul atribuit de Heidegger, au însă minima decentă să se descurce pe cont propriu si să nu amestece borcanele. Fiecare cu bolile si dieta lui. Cred că am ajuns la un prag al constiintei care îmi permite să pot afirma, cu mîna pe inimă, că nu se (re)activează clandestin unul pe celălalt. Bref, între cei doi, relatia dominantă este, sper să nu gresesc, una de complementaritate. Avînd, fiecare, cunostintă de celălalt, complementaritatea devine si rezonantă, nu neapărat în sensul de empatie, cît în acela al atribuirii de sens unui spatiu dat, al (de regulă) bunei vecinătăti. Nu ascund însă, ar fi de preferat ca poetul să fie mai putin discret în ce priveste felul de a apela la fondul de timp (si nu mă refer aici la acela al criticului, ci la acela al individului DBH, care mai are si altceva de făcut si de însemnat, decît să respecte cu fidelitate egalitatea cu suma poet+critic). Mai e ceva. Stau si mă întreb, nu e prea mult spus critic? Am mai spus-o si altădată, modul în care văd eu demersul critic este apropiat aceluia în care căutătorul de aur îsi face meseria, caut să descopăr în poezie ceea ce investeste si instaurează sensul. Dacă se poate vorbi de o critică, atunci ea este una a fiintei care, o stim de la Hölderlin via Heidegger, „vietuieste în mod poetic”.

NU INFORMATIILE NE LIPSESC NOUĂ, CI ALTCEVA,
VIATĂ INTERIOARĂ…

Te consideri optzecist sau nouăzecist? Care este optiunea ta generationistă si de ce?
Dacă e să privesc dezimplicat, din afara mutatiilor si filiatiilor interioare, adică să o fac pe inocentul la vîrsta mea, ceea ce nu prea îmi stă bine, as putea să-mi acord diploma de optzecist, de altfel, în pertinenta sa analiză la Portret în cutit, Marian Dopcea m-a si uns ca ultim sosit în familia lor mare si subrezită de ambitii, partaje, succesiuni, litigii etc. Într-un text apărut în urmă cu vreo lună în numărul 6-7 al Vietii Românesti, îmi precizez destul de clar pozitia, care tine de înrădăcinarea sensibilă, nu voi relua aici argumentele de acolo, asa că fac invitatia de a parcurge articolul. Una peste alta, nu asta mă preocupă, mai ales că de la simbolismul/ parnasianismul incipient (anii ‘79-’81), am fost…  tras de destule curente, pînă să-mi dau seama că fondul meu natural mă recomandă pentru un expresionism sublimat, pentru panoramările inverse, dinspre real spre realitate, dinspre nevăzut spre vizibil, asa cum observa cu acuitatea sa diabolică si Al. Cistelecan. Îi putem zice si post-expresionism, dacă asta încîntă pe cineva, ca să ne punem în cap si cenusa mefientelor de rigoare, degrabă convocabile, ori de cîte ori ne întoarcem (cu durere) fata spre modele si simboluri nu atît datate, cît determinate, cu rază si arie de actiune care le conferă calitatea (sic!) de repere. Problema acestui (post)expresionism este de a sesiza slăbirea contextului, nu a sensului, sensul se pare că nu slăbeste chiar atît de usor, el este doar mai dificil de reperat din cauza proliferării mijloacelor, instrumentelor, metodelor, logisticilor. Slăbind contextul, te trezesti că motivatiile se estompează, devin ambigue. De unde si reactia, poetică desigur.
Dar pentru că tot ai adus în discutie criteriile de afiliere la o generatie sau alta, as adăuga că multele neîntelegeri – puncte de plecare pentru diferite schisme si isme – provin din marea diversitate si specializare a limbajelor, care însă nu are acoperire si într-o varietate pe măsură a articulării discursurilor. Se întîmplă, de multe ori, ca adepti ai aceluiasi (meta)discurs să nu se întîlnească, să nu se recunoască sau chiar să intre în conflict pentru că evoluează pe culoare (paliere) de limbaj diferite. Evoluează la paralele inegale. Asta, probabil, (si) dintr-o preluare necritică a informatiilor, din masificarea, îngrămădirea lor într-o ideologie. Ori, nu informatiile ne lipsesc nouă, ci altceva, viată interioară îi zice parcă…

POEZIA E, TOTUSI, O STARE A SPIRITULUI

Există prietenie între literati?
Voi da un răspuns destul de dezamăgitor. Prietenia între literati tinde tot mai mult – se ambitionează, la urma urmei – să-si părăsească statutul clasic si să devină un… obiect fractal. Lăsînd la o parte motivatiile secesioniste de după ’89 – deloc neglijabile –, care au dus la cunoscutele scindări din ratiuni politice, multe din ele circumstantiale după cum s-a văzut, ideologice, masificînd ideile care va să zică, omenesti de la un capăt la altul însă, altele au fost si sînt cauzele separărilor ori aderărilor de substantă. În ecuatie intră acum, mai mult ca altădată, posibilitătile si algoritmii de a te înălta în zonele mai rarefiate ale ierarhiilor literare. Cred în prieteniile literare acolo unde concurenta pe si de profil face loc omului, sînt foarte sceptic în privinta fiabilitătii prieteniilor de neoformatie. În plus, lumea nu prea mai este învătată să astepte, să redescopere vechile valori etice, iar creatia este văzută mai degrabă ca un vehicul pentru negarea unui alt continut, decît o preocupare pentru a intra în rezonantă cu alte tipuri de expresi(vitat)e. Cît despre mine, prietenii pe care îi am provin dintre aceia despre cărtile cărora am scris, sînt consecinte ale biografiei critice dacă pot spune asa si nu neapărat dintre cei care m-au citit. Ori asta, oricît as încerca să fiu de indulgent, nu mi se pare suficient de firesc si întăreste cele spuse mai sus, e o probă că se îngroasă ceata din jurul fiecăruia. Asadar si gluma. Gluma că functia scrisului este aceea de a comunica si a împărtăsi. Ca să conchid: dacă esti si poet si critic, doar al doilea este căutat pentru o eventuală prietenie. Sinceră.
S-au schimbat ierarhiile literare după 1989? Care din poetii generatiei tale sînt cotati corect de critică si care nu?
S-au schimbat si nu prea. Tipurile, paradigmele de sensibilitate si de perceptie, atît de des invocate si pe bună dreptate, se schimbă, nenorocirea e însă că nu în bloc, comutarea nu se face de pe o telecomandă, asa că apar intervale pe care se poate discuta mult si bine, atît pe contrasens cît si consensual. Totul este să nu se ajungă la un ton contraproductiv, acoperit de umori. La urma urmelor, nimeni nu a apărut spontaneu, ex nihilo, fiecare păstrează, la limită, engrama unui model, se poate recunoaste într-o anumită matrice a trecutului. Revizitarea ierarhiilor, cu toate cele ce decurg de aici, este fateta cea mai bine delimitată a unui relativism înteles nu ca incompletitudine semnificantă, ci ca  plurivocitate imprevizibilă a semnificatului, relativism care, pînă la urmă, transformă totul într-un complex de necesităti, deloc apriorice. Cred că e o sansă, oricum am lua-o, dar cred si că, dincolo de libertatea opiniei, este o problemă care trebuie lăsată la îndemîna marilor constiinte critice, gen Nicolae Manolescu sau Gheorghe Grigurcu, în seama perspectivismului si prospectivismului lor sinoptic.
Cît despre cotele poetilor din generatia mea, nu am instrumentul de ultimă generatie care să le aprecieze corect, exhaustiv, dar, din cîte cunosc, cred că ei au parte de o critică obiectivă si aplicată, dispusă la looping-uri hermeneutice si imaginative apreciabile, care uneori frizează de-a binelea sacrificiul, ori asta înseamnă ca se pot considera (pe diferite nivele) chiar răsfătati. Pierderile de turatie ale criticilor din generatiile mai vechi sînt suplinite cu asupra de măsură de competenta deconcertantă – uneori, e drept, si de complicitatea – celor nou veniti. Bineînteles, în ultimă instantă, fiecare categorie de poeti cu categoria sa de critici, nu se poate pretinde ca poezia fiecărui poet să fie exemplar analizată de toti criticii care fac parte din corpusul reprezentativ, de elită – a se vedea si Introducere în poezia contemporană de Eugen Negrici –, dar prin ceea ce apare în reviste sau cărti se pot delimita clar domeniile de empatie critică, precum si limitele lor. Nu cred să mai fie pete albe, cel putin nu esentiale. E adevărat, ar fi încă multe de spus aici, strategiile de marketing accomplishment pentru promovarea imaginii, abilitătile fiecărui poet de a se insinua pe spirala ierarhiilor, de a cosmetiza productia, apoi ar mai fi si aura întretinută de predispozitiile spre asezonarea anecdotică, de larg consum, a propriei biografii, toate derutante chiar si pentru cele mai blindate aparate (de ce nu masini?) critice. Dar, e mai bine să mă opresc aici si să-mi declin orice competentă, pentru că se pare că am început să circul pe un teritoriu unde nu exist.
Care sînt proiectele editoriale apropiate, dar mai îndepărtate?
Ei, în sfîrsit un loc unde mă misc mai în largul meu. Sper ca pînă la sfîrsitul anului să-mi văd apărut la editura Vinea cel de-al treilea volum de poeme, Cartea invaziilor, cu precuvîntarea lui Al. Cistelecan. Cartea ar fi trebuit să mai aibă si un subtitlu, Miriapodicele, dar între timp a apărut Ochiul miriapod al lui Liviu Georgescu, asa că va trebui să renunt. Cînd esti singur, te si misti mai greu, în ciuda spatiului…  gol din jur. Nu-mi fac iluzii că volumul va invada librăriile, după cum nici rubricile de cronică de carte. Mai departe as putea spune, iarăsi, a se vedea jurnalul, căci acolo zace totul, dar zace, nu glumă…  Am, dezmembrat, despletit în cîteva din caietele sale, ceva care ar putea semăna cu un roman, un fel de mutant, o specie hibridă, reconstituirea însă, asamblarea, vor fi infernale – dacă vor fi vreodată – apoi mai am cîteva eseuri a căror materie primă este depozitată si ea, tot acolo, de mai bine de trei ani si tare mi-e teamă că nu se va pricopsi cu mai mult de conditia simplului fragment jurnalier, se mai află prin computer si o serie de poeme, cam cît să iasă încă vreo două volume dolofane, poeme care, fireste, mai trebuie si ele revizitate, poate si resuscitate, mă rog, si apoi ar fi, ultimul dar nu cel din urmă, jurnalul în sine (si pentru sine), partea la care tin cel mai mult, e puzzle-ul unei vieti, jurnal din care am mai publicat cîteva fragmente prin reviste. Ar mai fi si jurnalul parizian, Eyeless in Paris, singura sectiune rezolvată (l-am încheiat în urmă cu două săptămîni), deh, după zece ani am reusit să ies si eu din tară, începusem să am bănuiala că sînt consemnat si eu nu stiu. Ar mai intra în discutie si o selectie din cronicile si textele publicate pe ici pe colo, care la rîndul lor ar putea alcătui un volum. După cum vezi, ceva s-a adunat, numai că tinînd seama de energia deloc debordantă si de dificultătile de a se mobiliza si concentra ale celui pe care l-ai desemnat întru nemiloasă intervievare, solutia ar fi ori retragerea – mai degrabă după modelul eremitilor, decît după cel al partizanilor – pe undeva prin munti, ori asteptarea repartitiei într-o viitoare viată…
Tema acestui număr din „Poezia” este Poezie si spirit. Cîteva cuvinte despre acest subiect.
Mai întîi, mă provoci să mă pronunt asupra unor chestiuni pe care lumea bună (actuala, minunata) le-a retrogradat, le-a abandonat fără prea multe tresăriri în bratele dizgratiei. Adică nu faci decît să mă retrimiti la jurnal – au început ametelile, nu-i asa? – si, da, la poemele mele. În al doilea rînd, si în consecintă, voi fi foarte prudent pentru că nu e frumos să te autocitezi. Asadar, e îndeajuns să spun că, într-un prezent macerat de solutii scientiste-tehnologice, de estetizări ale visceralului, de frisoane ale deconstructiei cu un singur sens si institutionalizată pe deasupra, un prezent cu un mare procent de decalcifiere spirituală, trebuie adoptată o excesivă – din nou! – prudentă în medierea unor astfel de întîlniri – asemănătoare, din perspectiva actuală, cu aceea dintre o umbrelă si o masină de cusut, stim noi în ce context sau, mai din ograda noastră, dintre babă si mitralieră – cum este aceasta dintre poezie si spirit. Întîlniri, (din ce în ce mai) oficial, interzise. Că poezia e, totusi, o stare a spiritului, o străfulgerare, o irizatie a sa si că, din păcate, spiritul nu poate fi abordat cantitativ, cu mijloace experimentale, pozitiviste, nu poate fi cuantificat, că se refuză cu încăpătînare eforturilor a-tot-obiectivatoare, de încadrare si epuizare a realitătii într-o schemă utilitar-functională, asta e problema unor indivizi care, pesemne, nu au încotro si nu mai au nimic de făcut, de reparat, asa ca noi…  As mai spune, bine că mai lucrează pentru poezie si ceva care nu este la vedere. Gratie unor infailibile proteze teoretice – a nu se confunda cu constiinte teoretice –, principii care au atestat de secole provenienta spirituală a poeziei au fost trimise la retopit. Să ne gîndim la unul din marii si ultimii mohicani, Michaux… Avem vocatia unor astfel de proteze teoretice, bune pînă la un punct si ele, însă nu pînă acolo încît să reducă eul la un teatru al experimentelor, la un conglomerat de constructe senzoriale sau la un spatiu colmatat de aluviunile conventiilor si tehnicilor de limbaj.
Prefer să fandez deci: despre ceea ce nu se (mai) poate spune nimic, trebuie să se scrie.
Cum vezi revista „Poezia” în contextul publicistic contemporan?
Ca să nu închei într-o baie de clisee, voi spune doar atît (si din ratiuni pragmatice, tot mai dragi nouă): am fost interpelat peste tot pe unde am ajuns, la Constanta, la Bacău, la Bucuresti etc., de ce revista „Poezia” nu apare într-un tiraj mai mare si se găseste atît de greu. Alăturînd asta de faptul că distributia revistei este, din cîte stiu, foarte bună, concluzia se conturează de la sine.


Interviu realizat de Cassian Maria SPIRIDON

Home