Dan Bogdan HANU
Liviu Apetroaie este – ca si maestrii săi, Daniel Corbu sau Cezar Ivănescu
– structural, un orfic. O deconspiră, lipsit de echivoc, chiar el însusi,
într-un “Desen” din care răzbate “muzica unui cerc/ aruncat în
jurul nostru. Pasiunea de a face din muzică geometrie si invers, are o traditie
care nu mai necesită recomandări. Altfel, poetul se descurcă dezinvolt la
prima sa lectie de “Geometria desertului” (Ed. Junimea, Iasi, 2002), lăsînd
chiar impresia că ar putea sustine cel putin o teză pe această temă. El stie
că legile acestei geometrii ordonează relatia fiintă/ timp. “Loc suficient
pentru metafore” există doar cînd ambii termeni ai binomului se sincronizează.
În caz contrar, totul se transformă într-o “ceată de umbre” pe
care nimeni n-o mai poate “reda amintirii”, nici măcar cel căruia îi
este sete doar de repaos. Relativizarea geometriei interioare, a geometriei
apărute ca un ecou al unui alt loc, în care se întîmplă
mereu ceva esential, a geometriei ca stare de neîntreruptă reflectare,
este ceea ce-l preocupă predilect pe poet. Si îndoiala – pentru care
este schitat chiar si un manual…alternativ – nu este decît pseudonimul
preferat al relativitătii, numele frecvent sub care (se face) publică. Poezia
lui Liviu Apetroaie este o retea de filtre căutînd să retină măcar
iluzia consistentei lumii, iar acest lucru implică o constiintă poetică proteică,
a permanentei resituări a fiintei în timp. Ca a unui vînător
fată de tinta sa miscătoare. Poetul se întreabă, pe jumătate retoric
:”Dacă scrisul este la fel de trecător/ Ca mîna sa” si asteaptă ca
spiritul deghizat în daimon să-l contrazică. Poate că nici nu este
prea departe de adevăr – în asteptarea sa - ,ca unul pentru care timpul
se străduie să se abată de la modelul heraclitean, “avansîndu-si orele
după sentimente”…
“Complice la destin”, la un destin care poate fi probat oricînd în
aceste vremuri invadate de apele relativitătii, ape care pot face de nerecunoscut
orice s-ar oglindi în ele, Liviu Apetroaie încearcă să privească
“din afara întîmplărilor”, să fie impersonal (sau transpersonal
?) si să înteleagă cum “noaptea citeste poeme vechi în sala de
asteptare” sau ce va fi simtind “cerul acolo în interiorul lucrurilor”,
teme pe care nici metafizica – dizgratiată acum ca oaie neagră a filosofiei,
ba alungată si de pe la festinurile poeziei, unde se mai refugia cînd
era strîmtorată – n-a îndrăznit să le proclame “stări de a fi”.
Se vede de departe că, desi “liviu apetroaie (…) stă ascuns în carnetul
cu termeni filosifici/ pe care nu-i pronuntă niciodată”, poezia este focul
unde se călesc instrumentele sale filosofice. Fără doar si poate, nu în
desert.
