LIRICĂ HISPANICĂ
Nicolas GUILLEN
(Cuba, 1904-1989)
VENIREA
Iatã-ne aici!
Cuvîntul vine umed din pãduri
si un soare energic ne arde în sînge.
Pumnul e puternic
si simte vîslele.
În ochii adînci dorm palmierii gigantici.
Strigãtul nostru e-o picãturã de aur virgin.
Talpa,
puternicã si latã,
ni se împlîntã în colbul drumurilor
pustii,
înguste, totusi, pentru multimea care sîntem.
Noi stim unde se nasc apele,
si le iubim, fiindcã ne-au purtat canoele
sub cerurile rosii-aprinse.
Cîntecul nostru
e asemenea unui muschi sub pielita sufletului.
Cîntecul nostru simplu si sfînt.
Am adus cu noi fumul,
si focul l-am adus în noapte,
si cutitul – ca un corn ascutit de lunã, –
demn de pieile barbare;
am adus caimanii saurieni,
brîul tropicului,
sufletul curat
si arcul, sãgetile cãruia tintesc în groazã.
Ei, tovarãse, iatã-ne-aici!
Orasul ne asteaptã cu palatele lui
delicate ca fagurii viespilor;
strãzile-i sînt uscate precum rîurile
cînd seceta se simte si-n munti,
iar casele ne privesc
cu ochii sfiosi ai ferestrelor.
Oamenii antici ne vor da lapte si miere
si ne vor încorona cu frunze de laur.
Ei, bãtrîne, iatã-ne-aici!
Sub soare,
pieile noastre ce transpirã vor reflecta
chipurile umede ale învinsilor,
iar cãtre noapte, în timp ce stelele vor arde
pe tãis de flãcãri,
zîmbetul nostru se va destepta
peste rîuri si pãsãri.
BUNICUL
Angelica femeie, cu chip european
trãieste încîntatã de sîngele-i fierbinte.
Ea neagã cã în trupu-i ceva ascuns se simte,
ce seamãnã cu ritmul frenetic de tam-tam.
Sub linia frumoasã a nasului subtire,
apare gura-i finã, cu buze ca vîltoarea.
Si nu e corb pe lume ce i-ar pãta ninsoarea,
cînd tremurã pe gene-i ca roua peste fire.
O, doamna mea! Te uitã cum saltã ritmic sînii,
vîslind în apa vie care prin vine-ti curge,
cum se iubesc în noapte garoafele cu crinii
si-o sã pricepi, desigur, cã porti pe frunte lauri,
cã-n sîngele-ti fierbinte o dulce umbrã fuge,
care-ti fãcu inele pe veci pãrul de aur.
