Talentatul poet si critic literar Ion Siugariu a murit foarte tînăr – la 31 ani. A căzut luptînd ca sublocotenent de rezervă, în crîncenele lupte din muntii Tatra, la Brezno, în 1945. A fost decorat post-mortem cu ordinul „Coroana României cu spade în gradul de Cavaler si cu panglică de Virtutea Militară”. Destinul său l-a răpit dintre noi la o vîrstă asemănătoare cu a cîtorva alte mari personalităti ale lumii, ca pictorul Georges Seurrat (31 ani), compozitorul Franz Schubert (31) si actorul Rudolph Valentino (31), iar la noi, poetii Mihail Săulescu (28), Panait Cerna (32), Constantin Tonegaru (33) si Daniel Turcea (34). Steaua lui s-a stins la vîrsta cînd Thomas Edison inventa fonograful iar Edouard Manet soca lumea picturii cu Déjeuner sur l’herbe. Putinele scrieri rămase în urma lui – multe dintre ele fiind publicate postum prin atenta si devotata grijă a sotiei sale, doamna Lucia Soreanu-Siugariu, constituie pretioase bunuri ale literaturii române contemporane.
                Referindu-se la poezia Azur pentru plopul cu îngeri a lui D. Hinoveanu, Ion Siugariu caracteriza astfel pe autorul ei: este „un poet autentic [care] îsi poartă în spate zilele si stă de vorbă cu stelele si cu plopii plini de îngeri, atît de aproape de Băita mea” (vezi articolul lui Vasile Leschian, Noi dimensiuni ale personalitătii lui Ion Siugariu, în revista „Origini”, 9-10/2004). Este exact ce putem spune si despre scriitorul Ion Siugariu însusi, strălucit coleg de generatie si prieten cu Stefan Baciu, Laurentiu Fulga, Vintilă Horia, Ion Sofia Manolescu, Virgil Carianopol si multi altii din bucuresteana „Grupare a scriitorilor tineri” si din jurul revistelor „Mesterul Manole” si „Prepoem”. „O generatie care era obsedată de creatie”, după cum se exprima Mircea Eliade (citat de Titu Popescu) sau, în chiar termenii lui Ion Siugariu, o „Generatie în extaz” (titlul studiului său despre drumul poetic al colegilor săi de crez si vîrstă, publicat în „A”, an 4, nr. 11-12, 1939).
                Lucrarea George Bacovia, studiu critic, apărută postum în 2002, cu o prefată de Titu Popescu, relevă o preocupare mai îndelungată a criticului literar Ion Siugariu. El deja scrisese despre Tîmple în flăcări a lui Victor Măgură, identificînd influente din Bacovia, precum si o prea mare aplecare spre patologie si descompunere. Interesul pentru poetul singular care este George Bacovia se justifică la Ion Siugariu datorită posturii sale duble: de poet (studiind un mestesug) si de critic literar (studiind un „moment” important al istoriei literaturii române).
Cartea este cu atît mai bine venită cu cît Bacovia se dovedeste surprinzător a rămîne un poet extrem de actual. În ancheta de poezie făcută de „România Literară”, el se situează între primii 10 poeti de mare valoare ai literaturii române, din cei saizeci nominalizati de 33 critici, care au luat în consideratie importanta lor ca moment de istorie literară, relevanta actuală a poeziei lor si atractia pentru o continuă relectură: Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu, Nichita Stănescu, Bacovia, Mircea Cărtărescu, Gellu Naum, Leonid Dimov, Alexandru Macedonski („Rom.Lit.”51-52 din 28 decembrie 2004).
După cum corect sesizează autorul, poetul George Bacovia nu a fost un poet izolat de epoca sa si curentele ei. El nu a constituit o „bisericută literară”, cum îl numea Eugen Lovinescu. Bacovia constituie un autentic reprezentant al literaturii moderne românesti, bine încadrat în curentul simbolist, dar cu o personalitate distinctă si un geniu care l-au dus la o creatie poetică nicicînd egalată. Retragerea sa, melancolia, plictisul, provincialismul si gîndul mortii, caracteristice persoanei sale si cu care l-a identificat ca scriitor critica literară, alcătuiesc de fapt dominante ale simbolismului, dominante pe care Bacovia si le-a însusit în modul său complet propriu.
Acesta este un prim si semnificativ aport original al lucrării lui Ion Siugariu: definirea realei apartenente a lui Bacovia. O apartenentă la o miscare simbolistă românească structurată după modelul francez, al cărei lider era Alexandru Macedonski, si din care făceau parte, prin revistele „Viata Nouă”, „Noua Revistă Română”, „Versuri si proză”, „Simbolul”, si N. Davidescu, Emil Isac, Adrian Maniu, F. Aderca, I.M. Rascu, Claudia Millian, S. Samyro, C.R. Ghiulea. Bacovia însusi a publicat în ele, sub semnătură directă sau sub pseudonimul George Andoni. Dacă cei în vîrstă nu au reusit să depăsească parnasianismul lor initial, psihoza simbolismului cuprinsese însă pe deplin tineretul anilor 1910. În acest sens Ion Siugariu citează, ca rod al unei meritorii si minutioase cercetări întreprinse în publicatiile epocii, poeme cu sonorităti verlainiene (la Mircea Demetriad), cu obsesia oraselor tentaculare verhaeriene sau a tristetii si spleenului urbelor provinciale (la I.M. Rascu), a hanurilor întunecoase, mocirloase si sumbre (la Adrian Maniu), a obsesiilor funebre si corbilor (la C.R. Ghiulea), a culorii negre la D. Iacobescu, si C.R. Ghiulea), sau a monotoniei triste pluviale (la S. Samyro si Ion Pavlov). In ciuda apartenentei neechivoce la acest grup, puterea de organizare, sinceritatea si vibratia umană a versurilor sale l-au ridicat pe Bacovia, după cum bine observă Ion Siugariu, mult deasupra celorlalti, desi mare parte din poezia lui a rămas necunoscută foarte multi ani.
Cu un sigur simt al discernămîntului, Ion Siugariu trece dincolo de identificarea apartenentei lui Bacovia la un curent local, abordat cu entuziasm sub umbrela unui lider consacrat cum era Macedonski, si îi desemnează lui Bacovia o familie poetică universală, cu membri declarati de însusi poetul (ca Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire si Maurice Rollinat), simtiti de el dar nedeclarati (ca Jules Laforgue, Georges Rodenbach si, poate, Paul Verlaine) sau propusi de critic (Georg Trakl). Desi ploaia „ca instrument al descopunerii si al marasmului universal” reprezintă o temă comună la Baudelaire si Bacovia, Ion Siugariu constată că Baudelaire contemplă ploaia „prin fereastră, în halat si papuci”, ca o ratiune de spleen, nesociabilitate si angoasă, „ca o oboseală de după festin”.
La Bacovia efectul este mult mai mult decît o atitudine, ca la Baudelaire – este o viziune, o lipsă profundă de viată, un anonimat vital, căci pentru el „viata nu este decît o moarte anticipată, un prilej al putrefactiei universale”. Poemele Marches funčbres si Chopin ale lui Rollinat se înrudesc cu Marsul funebru bacovian. Dar, în timp ce Rollinat devine doar un nume mărunt de istorie literară, Bacovia se impune „prin marea sa autenticitate”, căci el „are avantajul substantei”. Aparentele influente din lirica simbolistă asupra poeziei bacoviene apar astfel doar ca „un sincretism al sensibilitătii universale”.
Un aport interesant de critică literară îl aduce Ion Siugariu cu analiza simbolismului culorilor la Bacovia. Ideile exprimate de Verlaine („De la musique avant tout chose” si „Pas la Couleur. Rien que la Nuance”) „definesc poezia simbolistă ca o artă a nedefinitului si a vagului”, desi utilizează un limbaj bogat, muzical si sugestiv în nuante. Prin comparatie, Bacovia se prezintă „simplist, sărac, monoton”, cu termeni directi si concreti, dar el cultivă frecventa culorilor ca pe o „pîrghie de rezistentă a poeziei sale”, mijloc de expresie ce fusese sugerat deja de Baudelaire în poemul Corespondente („parfum, culoare, sunet se-ngînă si-si răspund”) si de Rimbaud în Vocale („A negru, E alb, I rosu, U verde, O de-azur”), ultimul inspirînd poemul Sonuri si culori al lui Mircea Demetriad.
Albul si negrul bacovian posedă întelesuri adînci „de natură metafizică”, ca viata si moartea („Copacii albi, copacii negri” în poezia Decor), cu echilibrul dintre ele – griul, ca nuantă intermediară („Iar în zarea grea de plumb/ Ninge gri” – Gri) într-o lume regresivă, cu ierni ca „o întindere pustie a singurătătii”. Dacă Bacovia nu este, în mod necesar, un foarte mare poet, comentează Ion Siugariu, „putem afirma că este un poet de mare autenticitate”. Violetul, „culoare oarecum artificială, moartă, monotonă si decadentă reprezentînd o oboseală prematură si iremediabilă” este înlocuit, mai rar, de culoarea verde ca o desteptare a primăverii („Verde crud, verde crud…/ Mugur alb si roz si pur/ Vis de-albastru si azur,/ Te mai văd, te mai aud!”) sau galben – semnificatia unei anemii, unei stări patologice. Astfel simbolismul lui Bacovia se datorează, în mod unic, „unei forte interioare, obscure”, de nevroză.
În fine, al patrulea element original al acestei reinterpretări a lui Bacovia (primele trei dominante constituindu-le „momentul Bacovia” ca o sinteză originală, încadrarea într-o familie poetică si simbolismul culorilor) este aspectul special pe care îl îmbracă „poezia periferiei si a provinciei”, a unei lumi depopulate si pustii, cu „margini de cale ferată”, „poduri de lemn solitare” si „ape-nghetate”. Important este că „Bacovia nu urăste omenirea”. „Pentru el omenirea, ca realitate socială si chiar istorică”, nu există – „există numai indivizi singuri, departe unul de altul”. Iată deci un sentiment modern, tipic în globalismul, aglomeratiile si economia de piată de astăzi, în care omul se alienează si în care filosofii absurdului îsi găsesc inspiratia. „Este poezia marilor nevropati ai veacului, cîntecul întunecat al marilor citadini cărora viata nu le mai oferă nici o senzatie, ajunsi la o saturatie”.
Modernitatea lui Bacovia constă în faptul că este poetul subconstientului – „neexistînd în intelect”. Datorită diviziunii sociale a muncii si depersonalizării care duc la însingurare excesivă si la faptul că mintea individului trăind în periferii urbane sau în provincie are tot mai putine sanse a fi ascultată, „drama bacoviană se consumă în senzatii, în sensibilitate” – „ea nu rezolvă, ci numai există”. Pentru ilustrarea ideii Ion Siugariu citează versuri ca acestea: „Si ulita-i plină/ De fîn si coceni,/ Si trec cotigare/ Cu saci de făină/ Si plouă mai tare/ Pe crîsme murdare/ Pe-un tîrg sărăcit/ Si-aici stă iubita”. Tîrgul era Bacăul de unde si-a luat si George Vasiliu pseudonimul său de poet: Bacovia. Repartizat în 1943 la un regiment de infanterie din Bacău, Ion Siugariu colaborează la revista locală „Bacăul”. Nu stiu dacă studiul despre Bacovia s-a născut aici sau era deja scris – oricum criticul a trecut fără îndoială printr-un moment emotional trăind în urbea poetului simbolist.
„Bacovia este un poet al elementarului, de aceea expresia sa este anonimă si inconstientă. Ceea ce desprindem din lirica bacoviană ca viziune a lumii si ca sistem de gîndire se petrece doar în sufletul nostru”. Bacovia nu este un pesimist, ca Schopenhauer de pildă (pentru care viata n-are nici un sens dar se poate trăi relativ plăcut), sau Eminescu, inspirat de teoriile acestuia. Pentru Bacovia „viata e singurul lucru care are sens în lume dar nu o putem trăi aievea, nu o putem supune, sîntem întotdeauna în afara ei”. Viata este, pentru Bacovia, o experientă directă a suferintei si asa o simtim si noi în momentele noastre de depresiune, din care cauză iubim atît de mult poezia lui. „Primatul poeziei” bacoviene „este sinceritatea”, „căldura interioară”, conclude Ion Siugariu, Bacovia „fiind singurul poet care a ridicat această atmosferă generală, în bună parte de import, la nivelul unei opere durabile”, asimilindu-si-o stilului său personal de viată.
Afirmam că Ion Siugariu a abordat poezia lui Bacovia într-o dublă ipostază: de critic literar si, în acelasi timp, de poet. Autorul este preocupat de procesul interior de maturare pe care îl parcurge în general poetul pe calea dobîndirii măiestriei de limbaj si de comunicare. Misterul coacerii sensibilitătii si a trăirii profunde, pe care îl sesizează la Bacovia, permite realizarea fortei de convingere a mesajului uman al versurilor, asimilînd specific noutătile de expresie dominante dintr-un anume curent, astfel că ele devin mijloace organice si personale de comunicare (în cazul lui Bacovia, termenii simbolismului). Acest mister face parte din evolutia poetică pe care Ion Siugariu o teoretiza, în alte scrieri ale sale, pentru mînuitorii versului. El stabilea astfel următoarele trepte obligatorii de parcurs spre atingerea stadiului Marii Poezii, definite ca o succesiune de asedieri de cetăti: cetatea peregrinărilor (căutări printre semeni; o asteptare, o receptare si ascultare a dorurilor, sufletului si amintirilor), cetatea armonioasă (intrarea prin iubire si rugă ca la Blaga; fierbintea dăruire) si, în fine, cetatea statornică (în care poetul îsi află calea reîntoarcerii către sine si începe cu adevărat „să cînte” ca un Stradivarius).
Alexandru Husar reîmprospătează memoria istoriei literare publicînd din importanta activitate de critic si cronicar literar a lui Ion Siugariu la revistele bucurestene, în cartea Tara crinilor. Constiintă vie, cu responsabilitate civică si devotiune pentru neam, Ion Siugariu (a fost printre altele, între noiembrie 1943 si iunie 1944, sef de cabinet la Ministerul Culturii Nationale) a scris cuvinte memorabile, de mare pătrundere si, în mod admirabil, extrem de adevărate pentru situatia prezentului imediat pe care îl trăim: „Momentul politic si cultural al României de azi, pretentiile noastre tot mai întemeiate de a ne considera pe plan egal de cultură si civilizatie cu oricare altă tară din Europa nu pot fi sustinute decît prin realizări de durată si printr-un simt autocritic incontestabil. Superficialitatea care acoperă din nenorocire foarte multe din actiunile noastre trebuie cu orice pret să o învingem. Cu atît mai mult nu este permis Ardealului s-o alimenteze si s-o sustină” (rînduri scrise în 1943! – Jurnal literar. Poezia Ardealului de azi, revista „Bacăul”, 27 iulie 1943).*
Este bogat în stele cerul plaiurilor românesti si readucerea în atentia cititorului a scrierilor spiritelor sale strălucitoare, cum a fost Ion Siugariu, constituie o datorie de onoare si un prilej de adîncă bucurie intelectuală si sufletească.

* Ion Siugariu trebuie citit cu creionul în mînă, căci este dens si mustind de idei pretioase! Cîteva date bio-bibliografice: născut în 1914 în Băita, la poalele Pietroasei, lîngă Baia Mare. Debutează ca poet la revista „Observatorul” din Beius în 1934, devenind apoi colaboratorul cunoscutei reviste „Familia” din Oradea, unde lucrează cu Octav Sulutiu. Intră la facultatea de litere si filosofie în 1937, avînd ca profesori pe Mihail Ralea, Tudor Vianu si Ion Petrovici. Primul volum de poezii este Trecere prin alba poartă (1938). Absolvă facultatea cu „Magna cum laude”, cu lucrarea Aspectul jurnalistic în literatura modernă, în 1942. Antume: Trecere prin alba poartă (Ed. Librăriei Pavel Suru, Bucuresti, 1938), Paradisul peregrinar (Colectia Mesterul Manole, martie 1942), poemul Tara de foc (Colectia Mesterul Manole, aprilie 1943). Postume: Carnetele unui poet căzut în război (editie îngrijită de Laurentiu Fulga, Ed. Militară Columna, 1968), Sete de ceruri (Jon Dumitru Verlag, München, 1985), Tara Crinilor, articole si eseuri (Ed. Agora, Iasi, 1997), Viata Poeziei, critică literară (Ed. Marineasa, Timisoara, 1999), George Bacovia, studiu critic (Fundatia Culturală Memoria, 2002).