Viorel GRIGORIU
Viorel Grigoriu, care a mai semnat în timp sub numele de Viorel Grigore sau Viorel Raucescu, s-a nascut la 11 noiembrie 1964 la Raucesti, Neamt. A fost trimis (de parinti? de soarta?) „sa faca” un liceu militar pe care îl abandoneaza din lipsa de compatibilitate cu viata cazona. Termina cursurile liceului teoretic „Stefan cel Mare” din Tîrgu Neamt, perioada în care si debuteaza în revista „Flacara” girat de catre Geo Dumitrescu. În 1985 primeste premiul national de poezie „Nicolae Labis“ (Suceava), premiul revistei „Luceafarul” la concursul „Afirmarea” de la Satu Mare (1986) etc. Publica versuri în revistele „Convorbiri literare”, „Luceafarul”, „Ateneu”, „Poesis”, „Antiteze”, „România literara”, „Cronica” etc.
Ar fi trebuit sa debuteze cu multa vreme în urma, pe talentul sau au pariat, în timp, o multime de critici, de la Laurentiu Ulici la Marin Mincu, de la Mircea Martin la Dan Silvu Boerescu, l-au „cultivat” poetii Nicolae Sava, Cassian Maria Spiridon, Daniel Corbu, Lucian Vasiliu, George Calcan, George Vulturescu, Gellu Dorian, Ioan Pintea, Gheorghe Simon, Aurel Dumitrascu, Sergiu Adam etc. Dar n-a fost sa debuteze „la timp”, mereu a aparut „imprevizibilul” care a amînat aparitia primei carti. Sa fie amînarea o sansa pentru talentele adevarate? Sa fie un handicap pentru cei care au nevoie de certitudini? Dar în poezie e ca în dragoste: risipirea e norma!
Poemele de fata fac parte din volumul de debut Reguli de plutire în curs de aparitie la Editura Conta.
Testamentul mamei
Le am de cînd eram fata
Cînd voi muri sa mi le pui la ochi
Sa pot plînge si eu
Numai si
numai pentru mine.
Ce as face acum?
M-as întinde pe fundul unui pahar cu apa
As privi lumea ud
As vedea sufletele uscate ale vecinilor
– de singuratate ?
Doctorii spun ca sufletul meu nu se vede
Daca nu se vede ce am înlauntru?
Stai linisit – spun doctorii – nici înt-un caz
Nu ai pietricele de rîu
Ai cîtiva îngeri – cîtiva diavoli carora
Trebuie sa le dai mereu de mîncare
Prea bine – am zis – dupa voi – azi
A fi fericit înseamna a fi ghiftuit si
Imediat îmi pun fluturii la ochi
Doctorii vazuti printr-un fluture par mai frumosi
Mai întelepti.
Din mijlocul apelor voi întreba
Unde-i pamîntul capitane
Ca vreau sa petrec?
Nu stiu – îmi raspunde – era
În partea aceea cînd am plecat
– Ajuns pe pamînt – la pamînt – zic –
– Parca era mai frumos de departe
– În fine – petrec saptamîna – eufemistic
Beau orice, lansez morcovi în spatiu
Îmi pierd ultimii doi pasi prin dormitorul Tamarei si
La sfîrsit dupa o asa cadere de stil
Viitorul ma lasa rece
Ramîn pe uscat în calitate de
Om pierdut
Pîna la toamna voi ramîne singur
Fara nici o vîrsta.
Lectie muta
Din vorba în vorba am ramas mut ca
Avem acelasi regim
ontologic
cu pietrele
cu cioburile
Cu oasele lui Napoleon
ca
Valoarea noastra echivaleaza cu ceea ce meritam
Cu singurul fapt important într-o viata:
moartea
Ideea de a cadea în genunchi nu-mi apartine
Aruncarile colective cu pietre în cei nevinovati
Ma transforma într-un lac nebun
Cu apele ridicate-n picioare
Furioase gata sa devasteze Sahara
Din sufletul unui împarat a unui rege
A unui presedinte comun de tara
Darnic în urlete de putere
Toti îsi ascund minciunile în viitor
Eu nu mai vreau viitor
Vreau acum si aici moartea
Sunt calm ca o bomba
În ultimile sale secunde.
În mai sus de genunchi
Pentru ca mi-ai distrus scara
Pe care urcam la luna nu te iert
Acolo plîngeam
Faceam numai lacrimi între pamînt si luna
Aveam chiar
Cel mai lung plîns din lume
Nu te pot ierta
Poti sa stai în genunchi si pe ape
Si pe curcubee si pe calea lactee
Nu te iert uite am ajuns sa plîng
Pe malul unor lacuri straine
Si lacrimile mi-au ajuns pîna sub lebede.
Cine se crede fara pacat arunca cu pietre pîna si-n cer
Spune Ion filosoful satului – mai spune ca
Nu se controleaza funiile cu gîtul
Viermii n-au dinti
Nu stau pîinile sa le manînce satuii
Precum si alte rurale explicatii
În rest caldura oripilanta canicula
Suntem evaporati
Traim împrastiati prin aer
Multumiti – totusi – ca
Putem trece linistiti prin urechile acului
Ca printre degetele unor femei singure…