LIRICĂ GERMANĂ

     Johann Wolfgang  GOETHE   

         

  Dor  fericit

        Înteleptilor  doar  spune-o,         
        Cei  de  rînd  te-ar  lua  în  rîs:
        Laud  viul  pentru  care
        Moartea-n   flãcãri  e-al  sãu  vis.

        In  nopti  sfinte  de iubire,
        Cînd  primit-ai  si  dai  viatã,
        Un  fior  strãin   te  prinde,
        Facla  sens  înalt  te-nvatã.

        În  întunecata  umbrã,
        Liberat  de-a  ta  sclavie,
        Spre-o  logodnã  mai  înaltã
        Un  dor  nou  acum  te-mbie.

        Nu  ai  teamã  de distante,
        Fascinat,  zbori  nesfîrsit,
        Pentru-a  fi  pînã  la  urmã
        Un  fluture  mistuit.

        Cît  timp  nu întelegi  aceasta:
        „Mori  spre-a  deveni”,  tu  esti
        Un  biet  oaspete  obscur
        În  beznele   pãmîntesti.


                    Mai înaltul si  cel  mai înalt
       
        Dacã  vã-nvãtãm  acestea,
        Sã  nu  ne-o  luati  de  rãu :
        Pentru-a  vã-ntelege  gîndul
        Întrebati  adîncul   eu.

        Veti  afla atunci  cã omul
        Multumit  de  sine-i  cînd
        Eul  si-l  descãtuseazã
        Si  în  cer  si  pe  pãmînt.

        Acest  eu  are  nevoie
        De  plãceri  una si-o  mie.
        Bucuriile  de-aici
        Le-ar  voi  si-n vesnicie.

        Parfumatele   grãdini,
        Flori  si  roade,  fete dragi,
        Ce-au  plãcut  la  toti în  lume,
        Si  dincolo-ai  sã  le  placi.

        Si  din  bunii  mei  prieteni
        As  voi  un cor  sã  fac
        Si  sã  flecãrim  nemteste
        In  grai  paradisiac.
   
        Dar  grai  nou   vor  om  si  îngeri,
        Murmur  fin  precum  zefirul,
        In  gramatica  de  tainã
        Ce  declinã  trandafirul.

        Fãrã sunet  fãrã  grai,
        Arderile din  priviri
        Ne  vor  înãlta  apoi
        Spre  cerestile  uimiri.

        Dar  cînd  sunetul  si  glasul
        De  cuvînt  s-au  izbãvit, 
        Ca  vrãjit,  iluminatul,
        Simte  cã-i  nemãrginit.

        Dacã  deci  cele  cinci simturi
        Au  si-n  rai  cîte-o  menire,
        Eu  voi  cãpãta  acolo
        Un simt  u n i c  peste fire.

        Si  prin sferele  eterne,
        Ce  usor  e-avîntul  meu
        Precum  pur  pãtrunde Verbul
        Cel  pur al  lui  Dumnezeu.

        Liberi,  în  zbor  arzãtor,
        Vom  sui  fãrã  hotare
        Si  în  Vesnica  Iubire
        Ne  vom pierde,  vom  dispare.


                  Unul si Totul

    Pentru a se regãsi în nemãrginire,
    Individualul trebuie sã disparã...
    Suflet al Lumii, vino si  ne pãtrunde...
    Esenta vesnicã se aflã în  miscare în toate lucrurile;
    Cãci totul  trebuie sã treacã prin nefiintã
    Dacã vrea sã dãinuiascã  în  Fiintã.


              Peste creste de munti

        Peste creste de munti
        e tãcere.
        Din vîrfuri de ramuri asculti
        abia o adiere.
        Pãsãrile-n codru se-ascund.
        În stinsuri de soaptã,
        asteaptã,
        adormi-vei si tu în curînd.


        Din ce obîrsie venim ?

        Din ce obîrsie venim ?
            Din iubire.
        Cum n-am putea sã vietuim ?
            Fãrã iubire.
        Dragostea cum s-o gãsim ?
            Prin iubire.
        Cum lacrima s-o lecuim ?
            Prin iubire.
        Prin ce de-a-pururi ne unim ?
            Prin iubire.


             Poetul catre Huri

        Mã-ntrebi, Arhanghel Pãzitor,
        Ce rãni am ca sã intru-n Rai.
        – În fata ta un om tu ai,
        Si asta-nsemnã-un luptãtor.

       
Aprinde-ti flacãra privirii
        Si-n inima-mi te uitã-adînc,
        Cum rãnile vietii plîng,
        Cum cîntã rãnile iubirii.

        Cãci eu slãvit-am cu credintã
        Cã-mi fi fidelã draga mea,
        Cã-n lume-i Doamnã dragostea
        Si-i plinã de recunostintã.

        Cu cei mai buni a mea simtire
        Si fiecare gînd lucrarã
        Ca-n cele mai frumoase inimi
        Sã ardã a luminii parã.

        Nu un nedemn alegi în mine.
        Dã-mi mîna ta, ca zi de zi,
        Pe degetele tale fine
        Sã pot sã numãr vesnicii.


          Suleika cãtre Hatem

        Cu ce adîncã bucurie,
        O, cînt, eu tîlcul ti-l pãtrund !
        Tu dai divinã mãrturie
        Cã una cu-al meu drag eu sunt.

        Mereu gîndeascã-se la mine,
        Si-a dragostei lui fericire
        Acelei ce i-a dat iubire
        Si viata ei – sã i se-nchine.

        Oglindã-mi este inima
        Iubite,-ntr-însa te-ai privit.
        Pe sînul meu pecetea ta    
        A pus  sãruturi înmiit.

        Pur adevãr, cînt fermecat,
        Cu voi luati-mã-n sclavie.
        Iubirea pur si-a întrupat        
        Lumina-i clarã-n poezie.

          
 
 Faust (final)

        Tot ce-i vremelnic
        Simbol doar este,
        Nedesãvîrsitul
        Aici se-mplineste.
        Negrãitul, – faptã
        Devine-n eter.
        Etern-Femininul
        Ne înaltã spre cer.

            Traduceri de  George POPA

Home