Un distins, dar discret actor al fenomenului poetic contemporan, afirmat odată cu liderii generatiei ’60, dar neimplicat în dimensiunile anecdotice ale generatiei sale pentru că a preferat provincia si medicina, Paul Sîn-Petru (Paul Cioriciu) a căutat mai degrabă dimensiunile experientei de viată si contextele stărilor meditative. Mai degrabă traditionalist la începuturi, animat de extensiuni solare, apolonice, a evoluat spre o poezie religioasă, calmă, solară sustinută de spiritualitatea mistică a muzicii care uneste toate semnificatiile artistice. În aproape două decenii de activitate poetică a tipărit numai zece volume de versuri: 1969 – Urme, Editura ESPLA – versuri, 1975 – Poeme, Editura Eminescu, 1976 – Pămînt de Bun Venit, editura Cartea Românească, 1981 – Cumpăna Soarelui, Editura Eminescu, 1985 – Anotimp, editura Junimea, 1999 – Poeme regale, Editura Noduri si Semne, Poeme crestine, editura Viata si Sănătatea, Sacra Coralia, editura Zappy’s, 2002 – Poeme antisatanice, editura Viata si Sănătatea.
Domnul doctor este poet, prozator, publicist, muzician, compozitor, interpret, sculptor – dar ce nu este domnul doctor! – o natură artistică exceptională! În toate artele, se produce superlativ, profesionist, la cel mai performant nivel posibil. Paradoxal, această polivalentă artistică de necrezut nu l-a ajutat să devină mai cunoscut în lumea artistică si culturală. Dar a nu se întelege că supertalentul s-a pierdut, s-a diminuat, s-a disipat! Nici vorbă. Dimpotrivă, talentele s-au sustinut unul pe altul si creativitatea sa uriasă s-a produs constant la superlativ în toate domeniile. Desigur, poetul e mai cunoscut pentru cărtile sale, dar mai nou si prozatorul – autor de texte parabolice, cu viziuni imateriale, inefabile – poate fi cotat ca un creator original si puternic. Nu e o polivalentă conventională, rece, impersonală, ci o multilateralitate care exprimă divers o personalitate accentuată. De subliniat că religiozitatea si componenta muzicală se întrepătrund si se decantează ca niste pridvoare ale semnificatiilor de adîncime ale poeziei. Să mai adăugăm imediat că poezia sa nu se face imediat accesibilă; discursul liric, muzical, incantatoriu ascunde, sub falduri ermetice, semnificatii initiatice si ezoterice. Totusi, poezia nu este explicit (sau programatic) ermetică, ci voalat metafizică, iar partenerul de dialog, abscons si speculativ, este identificat cu Dumnezeu însusi. Ego-ul se contaminează cu Alter-ego-ul, Eul devine Celălalt în sensul rimbauldian al receptării multiunghiulare a lumii, o lume parcă în stare de război, în confruntare metafizică.
Miza poeziei este uriasă, de revelatie infernală, pentru că autorul detine instinctul coagulant, constructiv si chiar spiritul dantesc de interogare a lumilor. Proiectul cosmogonic este chiar rezultatul dialogului mut al actantului liric cu Dumnezeu însusi: „Da, eu sînt acela care scrie/ dar altul cel care îmi spune ce;/ si si cîte păcate ale scribului/ în contul celui care gîndeste!/ Doar dacă eu as fi unul si Celălalt/ as răspunde de propriile păcate// Dar ce îndeletnicire, Doamne,/ o vezi mai apropiată de a ta / Desigur pe aceea care cuvîntă/ si nu pe aceea care scrie// Si cîtă derută a gîndului/ cînd scrisul/ nu mai poate face mare lucru/ pentru Gînditor de aceea poate/ scribul îsi merită să fie dat uitării/ iar ce mai rămîne din ei Amîndoi/ poate trece al saptelea prag/ din ce ni se lasă ca o nemurire”. (O dedublare cu El).
Aceste geneze repetate, urmărite chiar în apropierea sau prezenta Creatorului nu reprezintă măsura întreagă a demersului constructiv. Paralel se sugerează o perceptie apocaliptică a lumii, un răsfăt al sadismului luciferic.
Ca si în cazul spiritelor congenere, de mare originalitate, în poezia dlui Paul Sîn-Petru se interferează si se transformă într-un aliaj în care componentele nu mai sînt discernabile, distinctii si formule îndeobste incompatibile. Poezia se generează ca o stare meditativă care se destructurează numai într-o specificitate crestină si într-o atmosferă ludică.
Există în poezia domnului Paul Sîn-Petru mirajul unui spatiu abstract, speculativ, tendinta spre o filosofare cu elemente concrete: „Atîtea variante pentru o singură întîmplare/ un vot impersonal însă doar pe asta o alege/ restul rămîn la locul lor: gata, s-a dus sansa/ pentru o următoare mie de ani, iată,/ am evitat frumos o inflatie a întîmplărilor; nici loc nu si-ar găsi atîta pe metrul pătrat/ pe cap de locuitor, slavă echilibrului ecologic/ si Celui ce nu-i lasă genei de exceptie decît/ sansa de unu la un miliard.// Alunecă lumea pe cîteva evenimente/ bine ancorate în realitate/ doar cîte unul mai schimbă ceva/ sărăciei lor adăugîndu-se/ apoi fiecare din noi cu soarta pe-o întîmplare/ (mai vine una si-o abate altcumva sau anapoda/ pe cealaltă) si-i trece fiecăruia/ pe alături, sigilate, variante de lux// Cine să spună că viata nu-i dulce si confuză/ ca mierea dintr-o mie de flori nimerite oportun/ lîngă cea mai pragmatică prisacă” (Variante evenimentiale).
Aparenta rigiditate religioasă se transformă repede în joc arghezian, de-a v-ati ascuns, într-un fel de incantatie magică: „Fără spatiu, fără timp/ moartea-i pentru anotimp/ Fără vreme, fără spatii/ creste lumea de negatii/ Hiperspatiu, hipertimp/ hiperzeu cu hipernimb/ El, ce ni-i mai mult iubire/ sansă-i de-ndumnezeire”. (Sansă).
Poetul îsi secventializează volumul în cicluri – această împărtire are un sens – care însă nu apar în cuprins: „Îmblînzirea fiarei, Mersul în vîrful penitei, Sacul de box, Tata, insulă fără iesire, Vernisaje marine, Notiuni de dragoste” Uneori, discursul liric, pătruns de o profundă religiozitate, contine o poezie simplă de umilire si înfrătire cu vîntul, cu ploaia, cu elementele naturale, ca în rugăciunea lui San Francesco d’Assisi: „acă gîndul tău ca un vînt/ poate schimba o privire/ sau privirea un sentiment/ atunci treci deoparte/ că e mare nevoie de tine!/ treci si tu deoparte cerule cu aer bun/ soare cu blîndă lumină treceti si voi/ care credeti, treceti deoparte, rămîneti/ poemul încă nu s-a terminat...” (Pledoarie pentru acelasi gînd).
Starea actuală a poeziei dlui Paul Sîn-Petru obligă la o reevaluare a locului autorului în contextul contemporan, cît si la o relectură a operei anterioare.
Întrebarea pe care ar trebui să si-o reitereze critica literară nu este Unde a fost acest mare poet pînă acum?, ci unde am fost noi de nu am observat acest urias creator, original si edificator al unei specifice teritorialităti lirice?
Ca de obicei, Marele Necunoscut, Marele Poet asteptat de multă vreme si de multi să vină, a venit de mult. E timpul să-l observăm de aproape.
