Corina MATEI-GHERMAN
Si totusi alerg
O zi neobisnuită mă opreste la un capăt de vis
lîngă împărtitorul de viteză viscolită si eficientă
umflată de drojdia expirată valoric
de dincolo răsare ca un luceafăr stins
stilul de viată al lăcustei si motivatiile unui fosnet
în care mă voi privi pe mine însămi
în altă lumină întrebîndu-mă: oare asta e tot?
Ceasul unui copac cerseste busola unei viziuni
răsfoite pe scara succesului principiile unui melc
în flăcări de dilemă în agonie în cursa spre vîrf
izvorînd din albastre momente de adîncă si profundă
trăire pe care începutul acela ar avea vreun sens
prea lung un poem mai simplu în dezechilibru trăieste
cînd piciorul drept al unei mănăstiri de alarmă
clopotul cheamă o profundă împlinire dintr-o relatie
cu sufletul verde al naturii construiesc un univers
în plus trage calesti de aur care nu se
vor mai repeta în reîntoarcere vreodată zgîrîind
cu ferestrele de apă ritmurile divine ale naturii
iar cade ziua peste timpul care dispare de
bucuria momentului atunci cînd ceea ce contează
cu adevărat probabil că sînt doar ceea ce simt eu
la al doilea moment n-am timp n-am spatiu
destinul fluture aleargă cu aripi de lut si-i tot
potrivesc parametri de deplasare iremediabil gresit.
Relative
Întotdeauna refuz depărtarea
Tăcerea geamurilor risipeste crepusculul
Încovoindu-se de greutatea luminii rosii
Într-o dimineată stelară
Voi coborî în palatul cuvintelor
Rădăcini refuzate universului pur
Nasterea clipei începutului
Se înmulteste cursa timpului
În ochii observatorului
Îti va surîde viteza cosmică
Relativa unire a universului
Mă va saluta.
Clipele timpului
Pe clipele timpului cît o nemărginire
dansează visul unui nebun pictor
numai pentru această dimineată regină
fluturii din orchestră cu aripi împrumutate
criminali si pirati la lansarea soarelui
dejunînd cu vîrfuri de raze nebune de
nebunia strălucirii a unui print frumos
(ne)identificat ochilor prin strigarea
păsărilor răscolită de urma
primului cîntec
nu cunoaste seductia noului print
a exercita asupra unei flori (ne)inspirate
înmugurindu-i vulcanul neatins de cei trei sîni
mă abandonau momentului cu zîmbete vulgare
de împrumut
o altă voce din simfonia infernului urma
să-si ocupe primul loc pe portativul soarelui
sirurile de mărgăritare stele să însotească
dansul nuptial al plantelor dincolo
de privirea indiscretă a unei libelule
ce trece prin indiferenta de pretutindeni a uitării
născînd separeuri neterminate între universuri
văd rădăcina unei sperante în vîrf de curcubeu
într-o agonie nebună care o ascunde în neant.
Petale negre
Zîmbeste în ochiul meu trandafirul
culeg lumina înrădăcinată
memoriei
dăruită întelepciunii
petale negre răscolesc
cenusa lunecusului
amăgire
se îndoieste picătura păgînă
în venele galbene ale risipirii
prin umbra norului cearcănele
diminetii îsi despletesc frîiele.
