Liviu GEORGESCU



 
 
 
 

(timp suspendat)

1.
toate zidurile mîncate de moliile unei lungi absente
  timpul rugineste în colivia de aur
  a eruptiilor mele
  se zbat secundele în prezent
împrãstie giulgiul  sopîrle nãscãtoare de zodii
stînci dospind pe buza verii în aceiasi vorbire repetatã mecanic
vãd prin carnea ta strãvezie orbitele oprite
îngerii lipiti pe asteroizii reci
si vezi prin ondularea mãrii cernutã în retinã  viscole de alge
zãpezi depuse în amvon albastrul armurilor pe cîmpiile istoriei
ce se tulburã
în inima morilor mãcinate la apus  în albul zborului stins

în lujerii înfloriti în impulsuri simulate nori lipiciosi trec
pe genele noastre  fantasticul ramificat prin ulcelele sparte
trãind cu ochiul deschis totdeauna  în rãnile scurse
  ca o zgurã cereascã

oglinzile cojilor rãsfrîng evantaie de jocuri
înverzesc gîrbovite fictiunile lemnului

nechezatul prin miezuri alpine trecînd în arsurã
iarba natalã creste în mine  castele în ruinã
tumulturi neterminate pe partea nevãzutã a oglinzii
asaltul hîrtiilor cu amintirile duse în stemele unei bãtãlii
neîncepute

2.
bãtãile inimii mele prin coridoare astrale
magneti respirînd continente surghiunite
sarea în asteptare
linistea se îndoaie dupã gîndurile mele –
gãuri negre în universul pãrãsit

siliconul îmi curge prin vene sosele de strontiu nenumãrate
valseazã prin carnea mea de antimoniu
prin grãsimea mea de cadmiu
  sarje umilitoare
  prin aerul din armurã

timpanul e rupt din mijlocul embrionului
bãrci vin pe umbra ta aduc flãcãri inocente
flautele adîncului rãsunã fãrã ritmicitate
si cîntecul e avortat pe cearceafuri
ca o lespede grea în gîtlejul tuturor

si cresc viu
printre plãcute indicatoare  strigãte golite de sens
gura umanã ia forma dolarului
  piramide pe care se jertfesc pruncii
  viitorul trãit
  si posibilitatea de a spune
iatã-mã

3.
cînd timpul într-o ranã asteaptã sus pe lemnul îndoit
portile sînt adormiri clesti într-un fluviu venind din trecut
ziduri prin jeluiri   pe dealuri au apus pãsãri mari
se rostogolesc pînã se fac negre
   lumînãri s-au aprins
   în vãi
   ca niste sarcofage
   dezgropate din fum
zãpezi nestãpînite intrã pe usi rod peretii înãbusã ecoul
din ulcioare fluviul subteran creste  se ridicã înspre
setea noastrã fãrã sã ne ajungã scîrtîie spînzurãtoarea
 rîd pasii
   plîng bulbii de nisip
   desfãcuti pe masã
   între filele cãrtilor
trãdarea creste spre setea noastrã se înaltã cu vipere
tuburi de orgã într-o catedralã ridicatã în uitare
în candeli ard oseminte în foc trece trecutul privirea e
patrafir pe care pãsãrile si-au lepãdat avortul strãlucirea
înjositã lagunele asmutite  cu mirosul de baltã
inimi de lilieci zidite în aer
  contur ars la crepuscul
fumul cicloanelor prin ochiul meu lebãdã împãiatã arsã
crinul sprijinã solstitii de jertfã în altare sigilate
gravurã calculatã în orbia zãpezii
chipul meu
 se albeste sub respiratia Ta

4.
dislocat din lentilã de opacitãtile iernii lovit de pumni
fãrã ulei  stau îngropat în lãnci friguroase la mese
nesfintite o iarnã cotrobãie în sufletele noastre
un surîs furat de pe afise  rectitudine albã de castre
si frigul care nu încãlzeste nimic în noi
figuri întepenite îsi trag conturul prin timp înapoi
m-am trezit în somn
si pasii mi-erau îndepãrtati
tot mai rar tipau pãsãrile
unde ceasul s-a oprit între douã bãtãi de inimã
încet se întunecau
piatra gîlgîia ridicînd catedrale tãcerii

necunoscuti acei copaci luminosi
în drum cad zboruri slute
ca niste fructe mor pe nevãzute ramuri

din spãrturile vîntului
ies prînzuri de fum
frunzisuri rosii
vãrsate din guri de animale

fulgerul tronînd
în visul meu
înghite hãlci din cerul
asurzit

vechi îngeri
cad strãluminati
de apele adîncului


Home