Aparitia în 1916 a volumului de poezii Plumb nu a constituit în epocã un eveniment literar. Aceasta, datoritã conjuncturii nefavorabile poeziei (România se pregãtea sã intre în primul rãzboi mondial), cît si datoritã faptului cã mare parte din poeziile volumului fuseserã publicate anterior în periodice.
Volumul poate fi considerat o aderentã la simbolism, prin limbaj, prin unele motive, dar si ca o depãsire a acestuia, prin constiinta eului, prin disolutia acestuia, dar si prin poetica tipãtului, atingînd expresionismul. Se poate distinge între un Bacovia I si un Bacovia II din punctul de vedere al raportãrii la simbolism: o mare dozã de pozã la Bacovia I, în timp ce în Bacovia II distingem un poet român care a asimilat atît de adînc esenta simbolismului si poetica sugestiei, încît nu mai e cîtusi de putin dependent de modele.
La Bacovia, poezia înceteazã sã reprezinte lumea de obiecte; poetul dezvãluie o realitate care-si are geneza în procesele sale sufletesti. în cazul poeziei Plumb, ridicarea acestei sensibilitãti bizare la valoarea de singurã realitate esentialã este în spiritul artei expresioniste.
Strofa I
I “Dormeau adînc sicriele de plumb
        v-          v-       v-vv           v-
II Si flori de plumb si funerar vestmînt
       v-         v-              vvv-        v-
III Stam singur în cavou... si era vînt...
            v-v           vv-     /        vvv-
IV Si scîrtîiau coroanele de plumb”.
         vvv-          v-vv              v-
Strofa a II-a
V “Dormea întors amorul meu de plumb
         v-         v-       v-v       -            v-
VI Pe flori de plumb, si-am început sã-l strig –
         v-        v-            /  vvv-              v-
VII Stam singur lîngã mort... si era frig...
          v-v                  vv-        /    vvv-
VIII Si-i atîrnau aripile de plumb”
               vvv-          v-vv        v-
  /G. Bacovia)
Este interesant de urmãrit în aceastã poezie transformarea realitãtii obiective, receptatã de o sensibilitate aflatã sub imperiul unei stãri depresive, într-o realitate interioarã. Astfel, lucrurile sînt asimilate stãrilor sufletesti, reducîndu-se la culoare, linie, miscare, prefãcînd realitatea în mister.
La nivel sintactic si lexical, s-a observat constructia aproape ideaticã a strofelor; astfel, desi cuvîntul “plumb” apare de sase (6) ori în opt (8) versuri, el dezvoltã microcontexte diferite. Cele douã strofe ale poeziei corespund celor douã planuri ale realitãtii: una exterioarã, reprezentatã de “cavou” ca simbol al unei lumi ce îl determinã pe poet la izolare, si una interioarã, al cãrei simbol devine “amorul întors”, înger al mortii, expresie sinteticã a permanentei oscilãri a eului liric între eros si thanatos.
Atmosfera acestei poezii este tulburãtoare, mai întîi prin simpla evocare a unei realitãti – moartea, decorul funerar este construit de subconstientul creator din acele elemente care dau concretete, materialitate sentimentul mortii: somnul este o veche metaforã din literatura românã si creeazã sugestia deplasãrii lente spre tãrîmul mortii, iar “florile” ca si “vestmîntul” se constituie în podoabe, în decoratii ale mortii, ce imitã viata. Folosit obsesiv, cuvîntul-cheie “plumb”, ca determinant, creeazã impresia de împietrire; presiunea fiind prea mare, poetul însusi se pietrificã.
Desi parcimonios în folosirea figurilor de stil, înarmat cu putine cuvinte si parcã sãtul de ele, cu un aer de rostire neglijentã, Bacovia creeazã o poezie de o frumusete rece, particularã prin idee; el nu urmãreste sã încînte, ci sã tulbure, concentrîndu-se asupra lui însusi, asupra devenirii lui sumbre.
Emotia poeziei este declansatã de versul V, cu care debuteazã strofa a IIa: “Dormea întors amorul meu de plumb”. Cuvîntul “întors” realizeazã misterul poeziei. Este vorba de întoarcerea, cum va spune Blaga, “cu fata spre apus”, care înseamnã moarte: moarte a spiritului si moarte (prin pietrificare) a materiei. Poetul zadarnic îsi va striga amorul, încercînd sã se salveze din contextul unui univers care i se refuzã. Si aripile sînt de plumb, ele presupunînd acel zbor retezat, frînt, care înseamnã cãutarea, neantul, plutirea pe tãrîmul mortii, din care nici ecoul nu se mai poate înãlta.
Dacã la nivel structural (sintactic si lexical) am vorbit de o anumitã simetrie a pãrtilor, cãrora le corespunde douã realitãti, ambele mortificate prin ocurenta “plumbului”; continutul ideatic al discursului liric e sustinut si din punct de vedere prozodic de o relativã simetrie: ne referim în primul rînd la numãrul egal de silabe al fiecãrui vers (10); ritmul iambic alterneazã cu peonul (II si IV) si cu amfibrahul, ceea ce conferã poeziei o tonalitate sumbrã, elegiacã, într-o cadentã lugubrã, monotonã.
Dacã schema ritmicã a versului I strofa I: “Dormeau adînc sicriele de plumb” este iamb + iamb + amfibrah + silabã accentuatã independentã + iamb. Silaba independentã “meu”: “amorul meu de plumb” are functia de a individualiza o constiintã a cãrei expresie este sentimentul, o constiintã încã vie, disociatã net de afectul a cãrei moarte o contemplã.
Schema ritmicã a versului al II-lea (strofa I), coincide cu cea a versului al VI-lea: iamb + iamb + peon IV + iamb; ceea ce diferentiazã însã acestei versuri este prezenta, în cel de-al doilea, a cezurii fixe ce functioneazã semantic ca linie de demarcatie între douã realitãti: una exterioarã, moartea care îngheatã, si alta interioarã, iubirea, care spiritualizeazã.
Versurile III (strofa I) si VII (strofa a II-a) prezintã nu numai o asemãnare din punct de vedere lexical, ci o identitate ritmicã absolutã: amfibrah + anapest – în primul emistih, + peon IV – în al doilea emistih. O observatie însã se impune: simetria ritmicã nu implicã si una semanticã: dacã în versul al III-lea: “Stam singur în cavou... si era vînt...” – eul liric este singur fatã în fatã cu moartea, versul VII “Stam singur lîngã mort... si era frig” – dezvãluie solitudinea poetului fatã în fatã cu propria-i subiectivitate (“amorul de plumb”). Cezura fixã, prezentã în versurile citate, sustine prozodic ruptura ce s-a produs între constiinta de sine a poetului si lumea exterioarã (care îl refuzã) cãreia i se abstrage si al cãrei simbol devine “vîntul”. Se stie cã elementele care au ca efect dezagregarea universului în lirica bacovianã sînt: focul care mocneste si agonizeazã, apa care descompune si vîntul ale cãrui sunete lugubre sînt expresia unui dezechilibru cosmic, dar si al unuia interior.
Identitate prozodicã prezintã si versurile IV si VIII
Muzica este realizatã de tonalitatea minorã a imperfectelor: “dormeau”, “stam”, “era” si de tonurile închise, stinse, din cuvintele: “vestmînt”, “vînt”, precum si cele stridente, de o sonoritate voit urîtã, onomatopeicã: “scîrtîiau”, “strig”, “frig”.
Majoritatea cuvintelor sînt mono sau bisilabice, ceea ce explicã si numãrul mare de iambi. Armonia ritmicã este cerutã de frumusetea particularã a ideilor, desi sãrace în tropi. Cu toate acestea, poezia lui Bacovia este consideratã o mare metaforã. Stîngãciile voite, neglijenta deliberatã conoteazã neîncrederea în cuvinte, însuficienta lor semanticã, obsesia unui tragism cotidian si o sugestie a imaginii omului rãmas fãrã nici un fel de consolare.

Home