LIRICĂ FRANCOFONĂ
Paul FORT
I. RUGĂMINTE CĂTRE PĂDURAR
V-am ruga sã ne spuneti, pãdurare prea bun,
dupã ce reusiti Dumneavoastrã
sã recunoasteti, cum destui o spun,
faimoasa broscutã albastrã?
dupã-aceea cã verde-i cealaltã?
dupã mersu-i greoi sau sprintar?
dupã cum sperie ratele-n baltã?
dupã faptul cã frunza de nufãr îi e balansoar?
dupã vocea-i de-a dreptul perlatã?
dupã zvonul cã poartã pe frunte un smoc?
dupã cum sã viseze începe, asa, deodatã?
dupã cum la odihnã nu stã mai deloc?
Dupã-o vãdit maturã chibzuialã,
rãspunse pãdurarul cu sfialã,
privind spre-un iaz parcã atunci secînd:
„Dupã aceea cã n-o vezi nicicînd”!
II. RĂSPUNSUL CĂTRE PĂDURAR
Cã ne-ati mintit, acum destul de clar e!
Complice-a vremii bune, cu gurã si picioare,
adevãrat safir e. I-am retinut conturul.
Broscuta era verde, dar reflecta azurul.
CÎNTECUL CĂLUTULUI ALB
Cãlutul alb pe ploi si ceatã a dovedit destul curaj! Privirea îi era isteatã, în urma-i toti, doar el în fatã.
Lipsit de soare si verdeatã era hieraticul peisaj pe care vremea nu-l rãsfatã nici de pe urmã, nici din fatã.
O, ce imagine mãreatã era frumosul atelaj de care pustii se agatã, în urma-i toti, doar el în fatã.
Cãdea o ploaie hrãpãreatã si el era un îngeras alb fulgerul l-a stins din viatã, în urma-i toti, doar el în fatã.
S-a dus. Visase-o dimineatã frumoasã; a avut curaj; deci timpu-i nu se mai dezgheatã nici de pe urmã, nici din fatã.
MOTANUL CHIOR
Sotia-i la strîns alge, bãrbatu-i în Guyana.
Si singurã cãsuta rãmîne-ntreaga zi.
Cum singurã? Priveste prin persiana verde:
în umbrã strãluceste un strop de mare, viu.
A sotului de-i ocna, iar a femeii marea,
cãsuta-i ziua-ntreagã-a motanului c-un ochi.
UMBRĂ A CODRILOR
Hãrãzit tristetii vietii fãrã tel, vîntu-n codrii-ngînã blînd un cîntecel.
Vreasc de rost vietii nu-i gãsesc de fel, umbra verde-mbie ochiul bleu-ciel.
Freamãt de uimire si mã simt pierdut, totul îngrosîndu-mi starea de mîhnire.
Stropi de fericire îmi revarsã-n fire codrul des de nici o cale de strãbãtut.
MAREA BETIE
În noptile de varã-albastre în care mii de greieri cîntã, Prea bunul Dumnezeu în stele întreaga Frantã o-nvesmîntã; spre buza mea aduce vîntul un gust al cerului de varã! Vreau sã mã-mbib de acest spatiu de-argint ce proaspãt mã-mpresoarã.
Mireasma verde pentru mine e buza serii rãcoroase din care, închizîndu-mi ochii, m-adap cu afîntã lãcomie, cum mi-as astîmpãra pîrjolul cu sucul rodiei zemoase, din prospetimea înstelatã ce printre nouri mã îmbie.
Culcat pe un gazon a cãrui verdeatã încã este caldã de cît s-a lãfãit sub boarea fierbinte-a zilei ce s-a dus! O, ce-as goli în seara asta cu dragoste si dor nespus cupa imensã si albastrã în care ceru-ntreg se scaldã.
Nemãrginirea mã îmbatã. Sînt Zeul Pan sau Bachus? Poate. Si febra în rãcoarea-naltã a noptilor o ostoiesc. Clinchet de zurgãlãi din astre pînã-n auzul meu rãzbate: sã curgã-ntreg în mine, în el avid sã mã topesc...
La rîndu-le-mbãtati de spatiu si de tãriile-nstelate, Byron si Lamartine si Shelley si Victor Hugo au murit. Ci spatiul e tot acolo, noian de zãri nelimitate, si beat de el cu el mã poartã în setea mea de infinit.
FERICIREA
O gãsesti pe pajisti verzi, du-te iute, du-te iute.
O gãsesti pe pajisti verzi, du-te iute sã n-o pierzi.
Dacã vrei s-o întrupezi, du-te iute, du-te iute.
Dacã vrei s-o întrupezi, du-te iute sã n-o pierzi.
Pasii-n cimbru ti-i dezmierzi, du-te iute, du-te iute.
Pasii-n cimbru ti-i dezmierzi, du-te iute sã n-o pierzi.
Pe cornitele de iezi, du-te iute, du-te iute.
Pe cornitele de iezi, du-te iute sã n-o pierzi.
Dupã sipot te ghidezi, du-te iute, du-te iute.
Dupã sipot te ghidezi, du-te iute sã n-o pierzi.
Pe sub arcuri de livezi, du-te iute, du-te iute.
Pe sub arcuri de livezi, du-te iute sã n-o pierzi.
Garduri vii escaladezi, du-te iute, du-te iute.
Garduri vii escaladezi, du-te iute. Nu-i! Oftezi!
Traduceri de Ion ROSIORU
