Poet, eseist, prozator, dramaturg, traducãtor, profesor, doctor în stiinte istorice.
Renée Ferrer s-a nãscut în anul 1944, la Asunción, Paraguay. Opera sa literarã, abundentã, asa cum o calificã el însusi (nici un gen literar nu i-a rãmas neexplorat), indicã un scriitor profesionist, mãrturie stînd si cele peste 10 premii literare nationale si internationale, printre care: Premiul Pola de Lena (1985, Spania), Ana Maria Matute (Spania, 1988), Premiul UNESCO (1995), Poarta Poetilor (Paris, 1998). Opera sa liricã a fost editatã în Poesie completã de pînã-n anul 2000, cuprinzînd primele saisprezece volume de poezie.
Este socio-fondator al Societãtii Scriitorilor din Paraguay, al Asociatiei Scriitorilor din Paraguay, al Institutului de cercetãri Istorice si al PEN-Clubului din Paraguay.

Vis

Visam cum cineva îsi afundã limba
În valea gurii tale,
Coridor prin care trece dorinta.
Dorinta-i o floare ce cîntã.
De la piedestalul ei de alabastru
Si pînã la capitelul trandafiriu,
  dorinta tot creste.

Lumea,
  universul
Sînt prea mici ca s-o tinã în frîu.
Nimic nu este atît de strãlucitor ca si ea
Nimic atîta de pur
  schimbãtor,
Nimic atît de înfrînat
  si dezlãntuit.
Deodatã acel cineva ia propriu-mi chip.
 

RÃZBOAIE

Nu are a face cã sînt multe rãzboaie –
Totdeauna o sã existe un vaier
Si o tãcere,
O tragicã nelinistire
Pe tãrmurile abrupte ale mortii.

Pãsãri cobitoare vor bea din oasele
Sfredelite de vînt.
Un gust de pãrãsire
Si vor pleca, bolnav încã
Pripitul lor zbor
Va tãia lacom absenta.

Se vor întoarce preeriile adãpostitoare
Ale unui puls închegat,
O zarvã în umbre,
Iar amurgurile vor atine
Tristetea de calcar a taciturnului astru.

Nu are a face cã sînt multe rãzboaie
Si au loc în acelasi timp –
Soldatul care risipeste bucatele
În vestibulul tãcerii
Este totdeauna acelasi.
 

UN FLUTURE ÎN FLÃCÃRI

O patã neguroasã mã contine
Si mã revarsã.
Îmi sterge memoria
În timp ce înaintez spre începutul meu
Cel nou
În mine-adunat.
Respiratia între pumnii strînsi
Si-n spatele pleoapei soarele negru.
Dus pe gînduri.
Eu sînt un delir în privirile unui mag
Care de secole îmi biciuie visele.
Pentru a începe, va trebui sã mã dezbrac de aceastã cernire.
Fir dupã fir
Sã destram aceastã negrealã care mã-nvãluie.
Si astfel,
Lin,
Sã mã dezbrac de doliul meu,
Sã las sã se filtreze prin urzealã clarele imagini.

Este ciudat,
le pot vedea crescînd pe patã:
Un cufãr fãrã mîner pentru vechi lacrimi,
Pentru cei care-n miezul vietii vor sosi fãrã s-anunte
Si, mai mic, alt cufãr,
Iar în el, sub cheie, poemele nescrise,
Iar la stînga,
Un raft enorm pentru grãmezi de amintiri,
Despãrtituri
Pentru acceptãri irevocabile, un cui
Înfipt în zid, în care sã-mi agãt nebunele dorinte,
Iar în afundul unui vechi dulap:
 inima mea,
 un fluture în flãcãri.
 

NASTEREA FOCULUI

Eu, tãrmul,
Memoria lumii,
Privirea lumii, constiinta ei.

Ghemuitã îmi parvine imaginea unui trup încovoiat
Prin frecarea rãbdãtoare a vreascurilor
Ce se împotrivesc între degetele amortite.

Ochiul se concentreazã asupra a ceva inexistent,
Ignorat încã,
Doar intuit si poate-închipuit.
Silentioasã muncã, repetate încercãri.
Halucinantã certitudine sub clarul noptii lãsate fãrã vãl.

Impulsul ce te face sã nãscocesti un cerc
 împotriva fricii cu multimi de chipuri,
De mai înainte de viatã
Îti cãlãuzeste

Amintirea acelui inedit
Înscris în mintea celor dinaintea ta.

Dintr-un culoar al universului
Te nelinistesc anunturi
Incendiind penumbra inimii tale,
Si dintr-un filon de timp,
Ce nu-i asemeni cu al tãu,
Te asediazã zgomotul propriilor pasi
Strãbãtînd alte corpuri.

Echivocul de a exista pentru nimic,
Fãrã s-o stii,
Îti repugnã,
Si aceastã dorintã de a fi
Îti va pãstra supusã tihna,
Va strãluci pe fruntea ta
Ardoarea cãutãrii;
Si va aprinde flacãra
Care va schimba matca speciei tale.
 

ACEIASI

Înfãsurati în tãcere,
Trebuie sã întelegem
Cã sîntem cu totii
Creati la fel pentru un cer incandescent,
Din aceeasi argilã a erelor.

Diferiti, poate,
Datoritã umbrelor care ne aratã defectele
Sau din pricina culorii trupurilor.

Ori pentru a simti tare si de nedestrãmat
Suplul vîrtej de vînt.
Oh, eroare transcendentalã care ne umileste!
Cît de-ntristãtor de departe de aurorã
Navigheazã aceastã luntre a noastrã spre umbre.

Trebuie sã întelegem, suflete mic,
Cã sîntem hãrãziti sã ne smulgem
 din aceastã dureroasã imperfectiune,
S-o pierdem pe drumuri astrale,
Înecînd-o în ancestrale torente,
Pînã ne îngropãm rãutatea
În neguroase fîntîni care separã
Viata, nimicul
În linistea dinlãuntrul fiintei,
Recunosc din atîtea lucruri
Aspra singurãtate
Vizibilã numai
Datoritã vegherii triste-a destinului,
Egali la sfîrsit si-n principiu
În fata aceluiasi drum al peregrinãrii.


Prezentãri si traduceri de Carolina ILICA si Dumitru M. ION