"EU UNUL TIN FOARTE MULT SA NU FIU PE PLACUL TUTUROR!"
 
 
 
                                                                                                                        Dialog inedit cu poetul Aurel DUMITRASCU


 
 

   Valeriu Bîrgãu: Dragã Aurel Dumitrascu, te rog sã explici cititorilor tãi cam în ce parte a lumii se aflã (te fixeazã) Borca, comuna Borca...
Aurel Dumitrascu: Cel mai des am sentimentul cã Borca e un loc dintr-o carte unde un om singur scrie un poem care i se împotriveste. Alteori cred cã e un cartier parizian prin care îmi place sã umblu (“Îmi plãcea uneori sã mã plimb prin paris/ adicã prin spatele casei/ urzicile înalte cît la tour effel/ rotile sticlele sparte...”) sau doar o casã în care pãsãrile intrã si cîntã ca niste zãpãcite. Cînd nu cîntã nici una, scriu cele mai frumoase poeme. Oricum, Borca nu e centrul lumii nici mãcar pentru mine. Poate cã în aceasta stã farmecul ei. Eu mi-am asumat singurãtatea în care trãiesc, dar de vreo doi ani doresc sã plec de aici.
- Ce e cu Universitatea poeticã pe care o propui la Borca?
- Universitatea din Borca?! Hm! În peregrinãrile mele pe aici cu doctorul Luca Pitu, aproape pierduti prin coclauri si pe sub tihãrãi, ne-a venit ideea acestei Universitãti. Ea este o utopie, desigur, dar toate utopiile vor sã fie reale. Si-ncã un lucru: cine n-are Luca Pitu nu poate sã-si cumpere. E unicat, nu poate fi proprietatea nimãnui.
- Care crezi cã sînt functiile parabolei în poezie?
- Depinde ce întelegem prin parabolã. Termenul are mai multe acceptii si este folosit în raportãri diferite de cãtre teoreticieni. Dacã acceptãm idea de Bachelard (destul de seducãtoare, e drept) cum cã “la poésie est une méthaphysique instantanée” care refuzã “les préambules, les principes, les méthodes, les preuves”, parabolicul este exterior poeziei, ca si fantasticul – care implicã actiune, cum preciza Todorov. O anumitã ambiguitate este întotdeauna specificã marii poezii, dar ea nu este datã de “subiect”, ci de fluxul imaginilor poetice. Reactia cititorului în fata ambiguitãtii poetice tine mai mult de nivelele semantic si lexical decît de nivelul gramatical. Sintaxa presupune actiune, dar cred cã poezia este receptatã secvential. Metafora izolatã nu poate presupune parabola, care poate fi impusã doar de o “retea metaforicã” (sintagma apartine lui Ricoeur, via Nelson Goodman). Dacã orice combinatorie a sunetelor sau tautologia lexicalã prin acele vibratii asociative de-a dreptul incantatorii – duce la sugestivitate (si nu la inteligibilitate), în ceea ce priveste parabola referential este mesajul. Dupã Cohen, un mesaj nu poate fi însã în acelasi timp conotativ si denotativ, cele douã nivele fiind antagonice.
Ce-ar fi sã ne întrebãm dacã nu cumva parabolicul tine de îndrãzneala cu care este folosit limbajul împotriva prozodiei, a conventionalului deci. Parabola raporteazã întotdeauna la un pretext, ea implicînd un anumit voluntarism în favoarea unei idei. Mã gîndesc la “fabulisti”, de exemplu. Sã nu uitãm cã transferul de sens de la text la cititor se face mental si cã lumea propusã cititorului prin imaginea poeticã îi dã acestuia posibilitatea de a se egaliza cu textul însu-si. Cel care recepteazã are libertatea sã facã speculatii, sã fixeze, deci, o lume. Parabolicul impune o atmosferã, el reprezintã o rupturã în plauzibil, rupturã care dã nastere de exemplu uneori unei “mãri cu mãruntaie de strugure” sau unui “diamant prin care tot mai singur umblã sîngele tãu”.
- Esti trist sau vesel atunci cînd scrii poezie?
Nu stiu dacã sînt vesel sau trist, dar stiu cã sînt neîmpãcat si liber cu mine însumi. Eu vãd lucrurile mai întunecat, poate, dar aceasta nu înseamnã cã sînt de partea întunericului. Mai ales în culturã eu nu suport întunericul. Mi s-a reprosat (!) uneori cã scriu prea trist, depresiv chiar, cã textele mele se închid în ele însele (ideea aceea cu opera sparta mi se pare deseori o gãselnitã doar; pentru cã opera este evident ascunsã în ea însãsi, închisã deci, semnificînd numai în prezenta unui receptor adecvat) si lucrul acesta m-a amuzat si m-a cutremurat în acelasi timp. Structura sufleteascã a unui om nu poate fi hotãrîtã printr-o decizie. Existã lucruri ce nu pot fi înlocuite cu altceva. Ele SÎNT. Aceastã evidentã este suficientã pentru a li se recunoaste valabilitatea. Pe mine, arta fãcutã doar ca sã placã mã plictiseste îngrozitor. Arta trebuie sã-l “deranjeze” pe cel care o recepteazã sã-l “punã pe drumuri”, sã nu-l lase în pace. Numai asa, cred eu, îsi meritã numele.
- Ai sentimentul cã apartii unei generatii? Se resimte asta în scrisul tãu?
Cred cã vorbim prea mult de generatii si mai putin de textele poetilor. Teoreticienii si istoricii n-au decît sã-si umple vremea cu înserierea, departajarea si clasificarea plutoanelor de poeti. Poetii au lucruri mai importante de fãcut. De exemplu: sã-si scrie cu ultima picãturã de sînge cãrtile si sã rãmînã în orice conditii oameni de caracter. Eu nu am deloc încredere în poetii “fãcuti”. Astfel de poeti sînt si în generatia ’80. Poate cã poetii adevãrati pleacã de la obscuritate si pînã la urmã ajung tot la obscuritate, dar poetii “fãcuti” pleacã de la moft si n-ajung nicãieri. Moftul de a fi scriitor. N-ati observat cã ospãtarii si gestionarii tin sã-si facã odraslele artisti, chiar dacã n-au pic de talent?! Vorbeam de moft. Da, moftul de a nu fi mai prejos decît colegul de grupã care a publicat o paginã în revista Centrului universitar, moftul de a fi “cu intelectualii”, ba chiar si moftul de a putea bea o bere la Casa Scriitorilor. Sociologii au destul material de studiu în sînul asa-zisei generatii ’80. Îmi repugnã însã orice mentalitate de trupã în literaturã. Eu mã raportez mereu la istorie si culturã si stiu cã literatura e o chestiune pe cont propriu. Tot vorbindu-se de generatii, am observat cã sistematic se confundã criteriile. Pe multi nu-i intereseazã valoarea textelor scrise de colegii mei, ci mai curînd necesitatea administrativã, premiile, stampilele. Eu nu vreau sã mã asemãn cu nici unul din colegii mei si nici nu am cum mã asemãna. Poetul, ca manifestare, este oricum o “anormalitate” ceea ce e sinonim cu unicitatea. Sigur, existã reflexe comune în scrisul celor tineri si ele tin de o anumitã contaminare culturalã comunã, de o anumitã atitudine comunã fatã de limbaj si (prin limbaj) fatã de realitate, o anumitã nonsalantã în abordarea poeticului, dar eu nu cred în influente atunci cînd e vorba de vocatii reale. Am foarte mare încredere în vocatia unor “colegi de generatie” si sper sã citesc fericit cãrtile lor viitoare. Mimii, una din cele mai interesante faune socio-culturale, se vor pierde singuri. Înmultirea lor în momentele de efervescentã spiritualã nu se datoreste lipsei de haz a revistelor umoristice. “Sãptãmîna”, de exemplu, mi se pare o revistã de umor mult mai bunã decît cea specializatã. Din pãcate, mai ales de umor involuntar.
- Simti cã poezia ta continuã ceva ce exista de multã vreme?
- Domnule, e foarte greu sã stii dacã esti poet. A avea constiinta acestui fapt înseamnã în primul rînd a-ti asuma o imensã responsabilitate. E nevoie de timp. Chiar notiunea de generatie implicã o anumitã mobilitate si o anumitã distantare. As rãspunde la întrebarea  dumitale prin:  nu! Dacã n-as crede cã poezia mea încape o nouã lume, n-as scrie. Poezia este în mod evident un miracol. Ca si faptul cã eu exist. Acest ultim fapt a depins de 50 de lei. Nu glumesc! Dar nu pot povesti aici acest miracol. ªi, de fapt, ce miracol poate fi povestit? Chiar si faptul cã aici, pe Valea Muntelui, pînã la mine, nu s-a mai nãscut un poet este de-a dreptul miraculos. Acest lucru mã tulburã peste mãsurã uneori. Sigur, vin din ceva, trãiesc într-o culturã, dar poezia tine întotdeauna de miracol.
- Ce faci cînd plouã?
- Cînd plouã?! Sînt cel mai multumit om de pe lume. În poezia mea plouã, într-adevãr, destul de mult. Eu cunosc tare putine lucruri care sã egaleze în profunzime si frumusete o ploaie în munti. Ploaia tine de metafizic. Pentru cã nu prezenta ei este coplesitoare, poate, ci îngîndurarea ce se iscã în fiinta mea. Mã si mir cã depind asa de mult de aceasta. Aduceti ploile si mi-e de-ajuns!
- Ai prieteni? Despre ce discuti cu ei? Ai nelinisti?
Da, din fericire. Discutãm tot felul de prostii. Doar n-o sã vã rãspund cã toatã ziua ne ocupãm de Wittgenstein, Bataille sau Noica. Cred cã scriitorii sînt ei însisi numai în fata hîrtiei de scris. Mã gîndesc la scriitorii adevãrati, nu la trisori.
Nelinisti? O avere. Nu-s de împrumut. Uneori mi le caut cu lumînarea. Pe mine lenea mã scandalizeazã, dar cînd cei din jur fac pe prea harnicii îmi place sã nu fiu ca ei. Eu tin foarte mult sã nu fiu pe placul tuturor.
- Citesti poezia confratilor tãi? Pe cine apreciezi în mod deosebit?
- Nu prea citesc poezie, în general. Cel putin în ultimii ani. De exemplu, acum sînt preocupat sã citesc tot ce a scris Proust. Obisnuiesc sã mã opresc la cîte un scriitor si sã parcurg întreaga-i operã. Surprizele sînt colosale. Sigur, i-am citit cu dragoste si cu atentie pe toti confratii mei si pe multi dintre ei îi respect foarte mult. Pentru mine verbul “a respecta” este cel mai important verb în fata valorii. Cum nu pot despãrti sub nici o formã ideea de scriitor de aceea de caracter, poeti precum Marta Petreu si Liviu Ioan Stoiciu îmi sînt dintre cei mai apropiati ca structurã. Cu acestia doi, cel putin, cred c-am fost frate în altã viatã, dacã nu ceva si mai rãu. Nu vreau sã mai însir numele altor poeti tineri foarte buni si foarte dragi sufletului meu, însã nu pot sã nu fiu mirat si supãrat în continuare cã poeti foarte buni precum Liviu Antonesei ori Dorin Spineanu n-au reusit pînã acum sã tipãreascã o carte. Am o stimã aparte pentru poetii formati în Cenaclul de Luni si chiar pentru exclusivismul lor, atît cît nu uitã cã poeti foarte buni dar locuind mai putin central existã si-n alte pãrti ale tãrii.
- Îti mai aduci aminte în ce context si sub ce impulsuri ai scris versul “Omul este un coridor lung...” (Portret cu diatrib) în volumul tãu de debut Furtunile memoriei (Ed. Albatros, 1984). Te rog insistent sã-ti aduci aminte, sã nu te eschivezi...
- L-am scris marcat de amintirea unei întîmplãri din copilãrie. Cãutam monede într-un beci foarte lung si la un moment dat s-a dãrîmat intrarea. Am rãmas acolo o zi si ceva, dar nici o clipã n-am acceptat ideea cã nu voi putea iesi, cã mã voi pierde în mine însumi. Întotdeauna este important sã nu intri în panicã.
- Din acelasi volum extrag o altã definitie (numire, invocatie etc.) a omului – “Omul e marginea de cer în care stele plîng”. Plecînd de aici as vrea sã te întreb dacã te satisface Omul Nebãnuit, Omul Netãrmurit?
- Toate lucrurile si întîmplãrile care ne îngîndureazã se rostesc si ies în lume aforistic. Versul nostru are de asemenea o raportare biograficã. Cînd aveam cincisprezece ani, am plecat într-o dimineatã spre liceu. Tatãl meu supravietuia în al treilea an unei operatii de ulcer si în dimineata aceea citea pe o carte intitulatã Napoleon – pro si contra. La scoalã, nu stiu de ce, m-am gîndit la Bonaparte si chiar am fugit de la douã ore într-o pãdure din apropiere pentru a mã gîndi în liniste. Cînd am venit acasã si am intrat în camera lui, tinea cartea aceea pe piept si mã privea destul de ciudat. L-am întrebat ceva si nu mi-a rãspuns. A murit uitîndu-se la mine si cu acea carte pe piept. Peste cîtiva ani, printre sutele de cãrti rãmase de la el, am gãsit un carnet în care tinuse un jurnal de front. Am citit la un moment dat: 20 iulie 1941. Azi e Sf. Ilie si avem 20 de zile de cînd sîntem plecati pe front”. Altceva nu stiu ce-as putea sã mai rãspund în dreptul acestei întrebãri.
- Ce este pentru tine un poem? Din ce “materiale” alcãtuiesti un astfel de poem?
- La 20 de ani credeam cã e o uimire rãnitã prin limbaj. Acum nu as putea spune ce e. Important e cã poemul nu mã lasã în pace si cã trãiesc numai provocat în fata lui. Cred cã poemul se “alcãtuieste” singur sau cel putin asa-mi place sã cred. Eu sînt un intermediar. Poemul mã de-formeazã pe mãsurã ce se închipuie. Cu fiecare text pe care îl scriu/ care mã scrie, eu sînt altceva sau nu mai sînt ceva.
- Ce cuprinde Biblioteca din Nord? E o carte importantã în evolutia ta?
- Un poet scrie o singurã carte, de fapt. În acest sens Biblioteca din Nord este doar o sectiune pusã sub semnul unui paradox care spune cam totul despre mine si optiunile mele: “Eu nu vreau sã trãiesc, eu vreau sã citesc”. Am scris-o în anii din urmã si mi s-a sã pãrut tot ce am scris mai bun pînã acum. Unele texte din cuprinsul ei continuã sã mã tulbure încã. Poezia este o stare de miracol si a trãi într-un miracol este de-a dreptul coplesitor. Sînt tare mîhnit si contrariat cã nici aceastã sectiune nu poate sã aparã exact cum am scris-o eu, desi are un redactor excelent, pe Florin Mugur. Tin foarte mult sã fiu respectat ca scriitor si toti scriitorii ar trebui sã tinã la integritatea conditiei lor, cu orice pret. Pot întelege orice, dar e o chestiune de igienã sã nu suport orice.
- Te rog sã rãspunzi la o întrebare care te chinuie de multã vreme. Ai curajul sã rãspunzi în fata cititorilor tãi...?
- La întrebãrile care mã chinuie de multã vreme nu stiu sã rãspund. ªi cred cã e bine cã nu stiu sã rãspund. Important e cã ele mã provoacã si cã nu-mi altereazã luciditatea.

8 noiembrie 1986 A consemnat Valeriu BÎRGÃU


Home