19 decembrie 1984
 

- Scriitorul nu vrea sã spunã o poveste, ci sã spunã într-un anumit mod.
*
- Vesti: Adrian Marino – Premiul Herder pe 1984; Ernesto Sábato – Premiul Cervantes (10 milioane pesetas).
*
- Absolut memorabile “poemele pentru mama” scrise de Mircea Micu!
*
- O mare poetesã pe care o citesti tulburat mereu: Ileana Mãlãncioiu.
*
- Duci o viatã stupidã?! Da. La tot pasul recunosti cã oamenii de aici nu ti-au dãruit decît hulã. Ei n-au fãcut nimic bun pentru poet! Te-au hulit. Numai peisajul a fost de partea ta! Mama! Ploile! Linistea! Biblioteca liceului! Oamenii nu! “Cum sã fie poet ãla a lui Dumitrascu!?”
*
- Ai fãcut acel drum la P. Neamt. Ai fost primit de Amza Sãceanu, noul secretar cu propaganda pe judetul Neamt. Nu ti-a plãcut filiera prin care ai ajuns la el. S-a arãtat foarte deschis si dispus sã te ajute cu ce poate. Un post la P. Neamt în perspectivã! D.R. Popescu i-ar fi vorbit tare elogios de tine si l-ar fi rugat insistent sã te protejeze, sã te scoatã din cloaca de la Borca. E dispus s-o facã! Sigur, e tot mai necesar sã pleci de aici. S-au înmultit imbecilii, invidiile filistinilor! Nu-i poti întelege! Nu stii de ce pot avea ceva cu tine, de ce sînt si mai mãrunti decît par a fi!?
Drumul la P. Neamt te linisteste pe moment! N-ai sã-l uiti niciodatã pe D.R. Popescu, pentru tot gîndul bun pe care ti-l poartã.
*
- La P. Neamt. Radu. Muzica. Frigul. Se confirmã cã a cîstigat (cu Adrian) concursul de debut la JUNIMEA. Te bucuri enorm pentru ei!
Chioaru. Mereu în dor de Sibiu. Îl întelegi, esti solidar cu el! Bea mult. Apoi zice: “Voi nu mã iubiti!”. Ce sã-i rãspunzi. Priveste prin lentilele ochelarilor sãi si stii cã vede numai Sibiul!
*
- Asculti douã discuri grozave: Dumitru Fãrcas si Alexandru Mica. Ultimul: cîntece vechi valahe! Le asculti si parcã îi vezi pe “craii de Curtea Veche”.
*
- Te simti tare obosit, vlãguit, indispus. Astepti vacanta ca niciodatã! Pe EA o regãsesti abãtutã! Nu te poti despãrti de gîndul ales pe care i-l porti! O minune a acestor ani! Pentru cã numai minunile sînt ciudate si imprevizibile!
*
- Ti se pare dizgratios si neloial sã dai cartea ta unor “colegi” inculti, unor persoane de conjuncturã de pe aici. Si totusi le-o dai! Privirile lor devin indulgente abia dupã ce citesc fãrã ca sã priceapã prea multe. Ei au rãmas la Costache Conachi.
*
- Mama. Tare obositã. Tãierea porcului a zãpãcit-o de obosealã. O privesti cu aceeasi lacrimã. Nu vã întelegeti deloc atunci cînd e obositã. Oboseala o face irascibilã aproape. Si tu: un iresponsabil! Îi pui discul cu Fãrcas. Îi place asa mult!

20 decembrie 1984
*
- Zãpada s-a cam dus iar. Te multumesc acele smocuri de iarbã, verzi, pe care le întîlnesti pe marginea ogorului, în preajma stresinilor. Iarna simplificã. Inapetenta ta pentru acest anotimp relevã o anumitã propensiune spre baroc.
*
- Esti tot mai convins cã oamenii seamãnã cu peisajul în mijlocul cãruia trãiesc. Cei prea sensibili ies traumatizati din peisajele cu care nu se pot acomoda. Ideea cã omul este o fiintã adaptabilã este valabilã, dar cîtã mutilare de aici!
*
- O scrisoare scrisã la Londra si pusã la postã în Boulogne-sur-Mer de Corinne Boudelicque! De fiecare datã te bucuri absolut sincer cînd primesti semne de la aceastã frantuzoaicã de suflet. Consecventa cu care nu te uitã de atîtia ani este cel mai des uimitoare! Trebuie sã recunosti cã o gãsesti asemãnãtoare tie prin atasamentul cu care nu-si dezminte surîsurile unei anumite zile. Legãtura ta cu ea este absolut emotionantã, avînd în vedere setea ta de a pleca si de a vedea lume, sete statornicitã din primii ani de scoalã.
Multumesc mult, Corinne, pentru admirabila ta delicatete, pentru consecventa cu care trãdezi un suflet ales!
*
- Ce înseamnã în perspectiva mortii, te gîndesti, bucuria unei epistole de la o prietenã îndepãrtatã!?
*
- Emotionantã o fatã pe care o cheamã Luminita-Mariana Stoian! O delicatete nebunã în trãsãturile fetei si cei mai frumosi ochi vãzuti de tine! Blondã precum nordicele, tulburãtoare prin naivitatea prezentei ei! Ce mult ti-ar plãcea un asemenea copil!
*
- O cauti din nou cam des pe EA. Simpla ei prezentã te bucurã mult. Azi o gãsesti abãtutã spre dimineatã, apoi volubilã, ciudoasã, “agresivã” chiar. Schimbãrile de pe chipul ei trãdeazã o adolescentã frustratã. Stii cã povestile ei familiale o sugrumã uneori prin urîtenie, urîtind-o. Aici apare sentimentul acela de solidaritate cu EA în orice conditii.
Ti-a dat un bilet, o scrisoare! Putin îmbujoratã, zicînd cã nu ar vrea sã ti-l dea. I-ai precizat cã nu are importantã despre ce e vorba, sã ti-l dea!
Iatã-l:
“Aurel,
Îti scriu în seara aceasta pentru a te ruga ceva. Te rog, nu mã întelege gresit. Am nevoie de niste bani. Mi-e rusine, îngrozitor de rusine, poate îti dai seama dupã frazele scurte pe care le folosesc. Stii foarte bine cã nu-mi trebuie pentru revelion sau pentru alte chestii de genul ãsta. Am gãsit mai convenabilã ideea de a-ti scrie, mai bine zis ti-am scris deoarece îmi lipseste curajul. Nu vreau sã ti se parã iarãsi cã mã port minunat cu tine pentru cã as avea nevoie de bani. Ãsta a fost un gînd al tãu care mi-a provocat foarte mult rãu. Voiam sã nu-ti mai cer nimic deoarece am observat cã stii sã-mi reprosezi foarte bine. Totusi pot sã-ti spun cã rãmîi singurul om care înseamnã destul de mult pentru mine si omul în care am o deosebitã încredere. Nu vreau sã-ti încãlzesc sufletul cu aceste cuvinte. Stiu, tu le întelegi cum vrei. Voiam sã-ti scriu trei rînduri, dar vãd cã iarãsi “am întins sfoara destul de departe”.
Închei aici rugîndu-te sã încerci sã nu mã întelegi gresit
aceeasi Tudorita

P.S. Vreau sã-ti spun cã am nevoie de cinci sute, e prea mult, dar îti promit cã va veni o zi si-ti voi da toti banii pe care mi i-ai dat pînã acum. Nu te supãra cã ti-am scris numai cu acest scop. Dacã as fi avut mai mult curaj si dacã nu mi-ar fi fost rusine nu ti-as fi scris, fii sigur”.

Da! Singurul sentiment real dupã ce ai citit: de a-i da acei bani, desi nu ai nici tu! Apoi, neuitînd cã e-n stare de orice (a dovedit-o!), nu ti s-a mai pãrut cã trebuie s-o iei în serios. Te-ai gîndit la ea la fel de îndrãgostit, însã cu tentatia de a “psihanaliza” ca Emil Codrescu din “Adela”. Într-un fel, povestea ta cu EA repetã povestea lui Emil Codrescu din Adela. EA a devenit o problemã a subconstientului tãu, a dorintelor tale. În acelasi timp, ai vagul sentiment cã încet-încet, prin purtarea EI, vei ajunge sã n-o mai iubesti deloc. Cu aproape o lunã în urmã, i-ai scris vreo 30 de pagini. N-a catadicsit cã rãspundã în vreun fel, desi te-ai mirat de fatã cu EA cã poate sã tacã, sã n-aibã nici o opinie dupã 30 de pagini.
Si acum revine, cu intentia doar a “trei rînduri”, pentru a-ti cere bani! Femeia din ea îsi recunoaste rusinea, dar nevoia de a-si atinge o tintã depãseste aceastã asa-zisã rusine. Nu o judeci. Constati. Stii perfect c-o iubesti mult si cã-i ierti orice. Adicã nu procedezi ca un bãrbat.
În acelasi timp, o întelegi foarte bine, începînd de la neajunsurile ei familiale si pînã la normala-i nevoie de cochetãrie, de multumire, de bucurie! Si pentru bucurie trebuie uneori sã faci orice. Un imens orgoliu bîntuie însã modul ei de a fi. Îti cere o favoare dar o face cu tonul, totusi, de parcã ti-ar face o mare onoare. “Nu vreau sã ti se parã iarãsi cã mã port minunat cu tine...”. “Minunat”?! Hm! Ea care nu s-a purtat niciodatã minunat cu tine, ci doar cel mult, cînd si cînd, frumos.
Apreciezi însã sincer “tupeul” ei de a apela totusi la tine în chestiuni asa delicate. Poate cã e prea micã pentru a-si da seama cît o iubesti, desi trãieste atît de mult la nivelul instinctelor – o, maleficele instincte feminine!
Nu uitã însã nici acum sã-ti dea lectii: cum cã ai sti sã-i faci reprosuri... De parcã nu era normal sã te-ndoiesti de alternanta momentelor de iubire (cînd îti solicita ceva) cu cele de refuz (cînd nu avea ce-ti solicita). Însemni “destul de mult”. Ce matern sunã aceste cuvinte usor prinse de îndoialã!
Ideea cã-ti va înapoia banii dati pune în evidentã sentimentul ei de prietenie pentru tine, “refuzul” gîndului cã iubirea dintre voi ar fi pasionalã si nu “frãteascã”. Sigur, gresesti interpretînd dorintele unei minuni de 16 ani. Dar cîtã harababurã în sentimentele ei pentru tine denotã aceastã epistolã! Ai zis tu: pentru ea esti un om important, nu esti un om drag!
Poate cã vei putea sã i-o spui duminicã! A zis cã trece pe la tine, cu acelasi aer normal cu care a spus-o si în alte dãti – fãrã a veni!
Sigur, chiar dacã ai avea bani, ar trebui s-o refuzi! E unicul mod în care ai putea afla cît de mult te “iubeste”!
Tii mult la EA, oricum! Dar ce “justificare” pot avea vorbele EI cînd te-a putut înlocui foarte usor cu primul venit?! Recunosti: nu o mai prea poti crede! A fãcut cam tot ce putea face pentru a-ti instaura în suflet neîncrederea.
*
- Spre searã, o bucurie, absolut coplesitoare: un pachet de la Corinne Boudelicque! Cu cãrti! Admirabile! Corinne, acest mos Gerilã frantuzesc, ti-a umplut din nou sufletul cu o mare, enormã bucurie! Ai sta în genunchi în fata ei si i-ai tot multumi, ai sãruta-o ca un nebun! Îti dãruieste cãrti! Nici un dar nu are prioritate în sufletul tãu cum au cãrtile. Si ce cãrti!
Iatã: - “Invitation au supplice” – Vladimir Nabokov
  - “Le moine” de <<Monk>> Lewis raconté par Antonin Artaud
  - “Ma mère” de Georges Bataille
  - “La marquise de Gange” de Sade
Si, mare bucurie, “Écartèlement” de E.M. Cioran.
Mai erau si douã reviste recente, “Rock-Folk” si “Actuel”.
Seara este cu totul emotionantã si frumoasã prin aceste cãrti dãruite de minunata Corinne.
Îi multumesti din tot sufletul si-L rogi pe Dumnezeu sã aibã grijã de ea!
21 decembrie 1984
*
- EA. Amãrîtã. Din nou betivul de taicã-su. Încerci s-o consolezi. “Dar nu-l mai pot suporta!”, îti zice.
Mai tîrziu, vrea sã-ti spunã ceva. Ce?! Avea nevoie de acei bani. Îi spui cã nu ai, pentru cã n-ai luat încã banii pe carte si nici salariul. Imediat refuzul de a-i mai solicita, plus refuzul de a-ti spune pentru ce avea nevoie, pentru ca sã împrumuti eventual. I-ai “atras atentia” cã nu ar fi trebuit sã aibã reactia asta si ai întrebat-o dacã mai trece pe la tine. A zis cã da! “Cînd?” “La 12... noaptea!” “Bine, te astept!”. De unde o fi avut sentimentul acesta cã i se cuvine orice din partea ta?! Si de unde purtarea aceasta prin care dã sentimentul cã îti face o favoare dacã-ti zîmbeste?! Hm!
*
- O primã reactie criticã dupã aparitia cãrtii tale. În “România literarã”, nr. 51 din 20 decembrie 1981, la rubrica sa “Prima verba”, Laurentiu Ulici se ocupã de patru cãrti pe o paginã întreagã, sub titlul “Memorie si inspiratie”.
Cel mai mult spatiu acordã cãrtii tale. Transcrii: “Înlãuntrul grupãrii poetice de la Tg. Neamt (Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava), Aurel Dumitrascu este cel mai înclinat spre reverie în compania Bibliotecii, un cãlãtor infatigabil prin labirintul cãrtilor de tot felul, singuratec si putin melancolic, luînd deseori realitatea cititã drept realitate trãitã si scriindu-si poeziile ca pe niste scrisori de acreditare în tinutul misterios si captivant al Verbului, cu umilintã de inadaptabil la cele lumesti dar si cu orgoliul celui care a gãsit în furtunile memoriei lumii (cãci ce altceva sînt cãrtile?), adevãrata liniste, mai bine zis linistire de sine; dorind mai mult sã fie decît sã aibã (“averea este apanajul celor uluiti”, zice într-un vers memorabil), cultivînd o resemnare activã, formã subtilã de sperantã (cãci, spune tot el, “stiam cã disperarea e intermezzo-ul decrepitudinii”), el stã în mijlocul furtunii memoriei, provocînd-o cu subînteles, adicã adãugîndu-i partea sa de vinã, trasã în versuri care încearcã cã împace viata realã cu viata cãrtilor, simturile cu memoria, biografia personalã cu bibliografia, vorbirea de fiecare zi cu rostirea poeticã, natura cu cultura: (citeazã “Furtunile memoriei”); nu cã poetul n-ar putea sã scrie dincolo de orizontul lecturii si fãrã sã caute pentru fiecare sentiment sau stare un întãritor livresc, poate o si face, chiar frumos ca în aceastã emblematicã “vînãtoare de cerbi”: (citeazã poemul), nu cã vocea lui ar avea numaidecît nevoie de vocile închise în memoria lumii, dar acesta e chiar modul lui natural de a fi, sau cel putin asa pare de vreme ce sentimentele cele mai naturale, dragostea bunãoarã, îi procurã prilejuri de rãsfoire a cãrtilor cu gesturile unuia care astfel întelege pur si simplu sã respire: (citeazã “Poem de dragoste”); numai cã linistirea prin însingurarea în bibliotecã e amãgitoare totusi, ceva tulbure si prãdalnic o transformã în contrariul ei, realitatea asazicînd realã îsi insinueazã antenele otrãvitoare si poetul percepe, chiar fãrã s-o recunoascã, puterea faptelor asupra vorbelor drept care, ca o consolare, clameazã taumaturgia: (citeazã “Inconsecventa amintirii lui Byron”); sînt convins cã Aurel Dumitrascu va sti sã reziste în continuare “furtunilor memoriei” si cã despre el se va vorbi”.
Recunosti cã-ti place aceastã primã citire. Pasajele subtil-inteligente ale lui Ulici, despre “realitatea asazicînd realã” si “clamarea taumaturgiei” te multumesc, ba chiar si rîndurile finale prin care nu face altceva decît sã recunoascã tonul aparte al cãrtii tale.
Mai erau comentati Nicolae Sava (cãruia îi reproseazã “supraîncãrcarea lexicalã”, o anumitã lipsã de semnificatie “în ordinea rostirii poetice” si mai ales o anumitã dictiune nu prea personalã), Rodian Drãgoi (romant!) si Gh. Izbãsescu (“un poet matur” – si la propriu si la figurat!).
*
- Îti petreci ziua citind din Cioran si din Sade! Simti nevoia unei plimbãri. Singur.
22 decembrie 1984
*
- Acum 28 de ani, într-un decembrie mai rece, a murit Labis! Citesti cîteva texte de-ale lui. “Moartea cãprioarei” si “Albatrosul ucis” sînt poemele lui memorabile! În rest, prea mult balast.
22 decembrie 1984
*
- Duminicã. 23 decembrie. Ora 15,30. Ea n-a venit! Este culmea nesimtirii! Asa ceva este dincolo de orice închipuire. Te-ai temut sã nu se-ntîmple asa, dupã ce ieri ti-a cerut bani si i-ai spus cã nu ai. Era necesar sã treacã pentru a nu lãsa sentimentul cã este o ticãloasã. Lipsa ei de caracter este cu totul iesitã din comun. Esti nespus de mîhnit. Este dincolo de orice întelegere purtarea ei neomeneascã. Putea sã se întîmple orice, dar era absolut necesar sã treacã sau sã te anunte într-un fel sau altul cã nu va veni. Avea nevoie de bani! Iatã singurul motiv care o fãcea amabilã! Configuratia ta sufleteascã nu poate întelege sub nici un chip o asemenea purtare. De cînd esti tu n-ai putut întîlni atîta ticãlosie, atîta murdarã ipocrizie la un om. Ai fi atît de linistit sã afli cã s-a spînzurat, cã a lovit-o o masinã! Pentru cã numai asa mai poate fi scuzabilã. Te doare capul de enervare, de atîta silã! Cum de pot exista pe lume asemenea ticãlosi?!
Ti-e silã ca niciodatã!
*
- Din cauza EI ai refuzat sã te duci la Tg. Neamt la deschiderea Salonului de poezie, unde ai fost invitat, unde te-ai fi întîlnit cu fratele Lucian Vasiliu, cu Ovidiu Genaru, Sergiu Adam si poetii nemteni. Bãtaia ei de joc este dincolo de orice elementar bun-simt.
*
- Cel mai mult te doare inconstienta cu care i-ai dedicat pînã si poezii. Oricum, nimeni n-a mai dedicat poezii pînã la tine unei canalii. Felicitãri!
*
- Searã. Te-ai plimbat singur pe drumuri, ca sã te linistesti. Ningea mãrunt. Te-ai mai linistit. Destul de dureros cã ai fãcut atîtea pentru o fiintã tare ticãloasã!
23 dec. 1984
*
- În “Luceafãrul” nr. 51 din 22 decembrie 1984, în pagina a 5-a, Cezar Ivãnescu începe asa prezentarea paginii: “În aceastã lunã se împlinesc patru ani de cînd am început sã public scurte articole de prezentare a unor tineri poeti necunoscuti la rubrica “Numele Poetului”... Multi dintre ignoratii de odinioarã au devenit nume de referintã în tînãra poezie româneascã: Dan David, Smaranda Cosmin, Valeriu Stancu, Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, Traian T. Cosovei, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Codrut, Daniel Corbu, Nicolae Sava, Aurel Dumitrascu... Multi dintre ei au reusit sã debuteze, multi au primit premii literare prestigioase la festivalurile-concurs care au loc pe tot cuprinsul tãrii...”
*
 - Un plic de la Ion Horea! În plic – ultima dumnealui carte apãrutã în colectia “Cele mai frumoase poezii”, cu titlul “Eu trebuie sã fiu!”
 Pe prima paginã ti-a scris: “lui Aurel Dumitrascu, poetului si prietenului, în semnul pretuirii si al iubirii mele absolute”. Multumesc mult, iubite domnule Horea!
*
 - Mama, simtindu-se rãu. Si neîntelegîndu-vã, fãrã sã vreti. E ajunul Crãciunului. Sesizezi cã acesti copii colindãtori au voci tot mai nemuzicale.
luni, 24 decembrie 1984
*
 - Cel mai frumos lucru pe care-l poate spune un om despre tara lui este cuprins în aceste cuvinte: Îmi iubesc tara ca pe mama!
 Nu existã ceva mai profund si definitiv de spus din iubire!
*
 - În douã seri, în regia de montaj a lui Eugen Tudoran, piesa lui Mihail Sebastian – “Steaua fãrã nume”. O distributie excelentã, dupã opinia ta: Petre Gheorghiu (seful gãrii), Florin Zamfirescu (Marin Miroiu), Mona (Enikö Szilagyi – una din cele mai frumoase actrite din cîte ai vãzut!), Sandu Sticlaru (un tãran), Rodica Tapalagã (domnisoara Cucu), Octavian Cotescu (Udrea), Ovidiu Iuliu Moldovan (Grig).
*
 - Nu poti uita chipul lui Enikö Szilagyi. O minune de femeie!
*
 - Lãmîita. Dupã primirea cãrtii tale, îti trimite o cutie cu vreo treizeci de desene si acuarele în dar! Minunate! O parte din viata ei! Esti emotionat. “Sã nu rîzi, dar am mirosit pur si simplu cartea si, uluitor, ti-am regãsit gustul si mirosul”.
 Si un aviz telefonic! Vorbiti. Nu poate pleca de acasã. Pãrintii. Flenduriti de emotie si amintiri în cabine telefonice îndepãrtate.
*
 O felicitare de la Dan David:
       ieri, indrea, anno domini 1984
“Coltosule,
mult place-mi cã îti esti si ne esti un Koltos si-un insurgent, sopotesc ase fiindcã grozav mai mi-au plãcut furtunile tale, si aproape cã am senzatiunea mefistofelicã si masokistã cã n-am mai cetit asa insurgentã de la OMUL fãrã voie (V.V.). Ti-am sãrutat kartea cu sadismul ce mã caracterizeazã, D.
P.S. Dupã anul nou faci cale-n Muntenia, asa cã te rog sã nu mã ocolesti. Adresa o ai. Iatã si tf. 972/40896 – Slãnic-Ph. Mi-a apãrut si lu’ Keptea Kãrticika (Lorelei). Marti mã’ c s-o recuperez de la C.R.
La multi si insurgenti ani!
Te astept, cu drak, aici, D.D.”
*
 - O revezi pe Kristin. Hm! Gratioasã, inteligentã, rea însã. Te bucuri c-o revezi. Pîntecul ei subtire are alte mate acum, mai putin entuziaste. Asa le tine pe femei.
*
 - Ileana B. Cu un dar. O floare frumoasã. Paradoxurile farmecului.
*
 - Frig ambitios, tãrãnesc. Fugi în casã.
miercuri, 26 decembrie 1984
*
 - I-ai scris o scrisoare asearã. EI. O rugai sã inventeze ceva, sã mintã cumva, pentru a nu te lãsa cu sentimentul cã a jucat teatru numai pentru bani, pentru cã tu nu te-ai putea abtine sã nu spui (poate) lumii de ce-a fost în stare. Ai adãugat un P.S.:
“Pusese o cioarã la frigare. Dar mai înainte o vopsise în fazan”
GEO BOGZA
 
 
 

(Text pus la dispozitie de catre Adrian Alui Gheorghe, îngrijitorul editiei)