Sebastian DRAGULANESCU
El facea paturi si mese
Dupa model platonician:
Din esente subtile, profunde, fragile,
Pe care sa-ntinzi, cu nervii suferinzi,
Domnisoare aromitoare si fete nubile.
Construia biblioteci de tip kantian
Unde sa-ncui stampe si vechi gravuri,
Sîna pîlpîitori si coaste de pian,
Pîntece fine, cobze levantine,
Gîturi subtiri de mandoline,
Corni, corali, flaute line,
Matasoase cimpoaie cu buric de aur
În care doarme cîte un mic zeu…
Vechi lutier, ti-e dulce pamîntul
De te afunzi în frunze cu somn greu.
Sînt atît de multe frunze încît vecinul meu,
Bolnav de inima, cedeaza-n fata lor.
Ce mai faceti dom' profesor?
Ce-as mai putea-ndrazni decît sa mor?
Ca dumneata, ca ceilalti, ca lumea toata.
As putea sa le spun cîteva povesti despre cer.
Dar cerul e atît de batrîn, transparent
Si subtire; oricînd am putea cadea în el
Ca într-un înstelat navod.
O, Mare Pescar, arunca-ma-napoi,
Ca sa mai cînt iubirea la harpa tineretii,
Ca sa muscam din marul copt, din pomul vietii,
Sa sagetam visari în viata de apoi!
Realitatea nu e decît o otrava subtila
Minciuna sublima care ne zbuciuma.
Mergem, stropiti de noroi, pe covor de cuvinte,
Apusul toarna aur în vin, mintea ne minte,
Purtam în suflet iubirea ca pe-o gingasa ciuma.
De pietre ne rugam, ne dea tacerea lor cuminte.
Nu vom mai fi fericiti niciodata.
Am pierdut auritele chei, adînc îngropate în zid.
Ploua în usa vietii, vesnic încuiata;
În ea bate Iisus uneori
Si plîng si sînger si nu pot sa-i deschid.
Îti las, iubito, aceasta fereastra
Croita de marii ratati ai Renasterii
Prin care se vede cerul de octombrie
Si, în unele nopti, pazite de vechii zei,
Se întrezareste surîsul bolnav al Absolutului.
Ce-as putea sa-ti spun, afara de ce stii?
Gunoi al cosmosului, as arde-o clipa,
Licurici plutind în matasea noptii,
Sa-ti dau un semn al iubirii mele,
Solomonica zadarnicie,
Ultim mesaj inutil.
Viata de cuvinte, moarte de hîrtie.