Dragos COJOCARU   


CU DANTE PRIN PĂDUREA ÎNTUNECATĂ


    Cu exceptia stelelor, elemente astronomice privilegiate în arhitectura Divinei Comedii prin aceea că vocabula ce le desemnează (it. stelle) apare plasată, din ratiuni evidente ori analizabile, pe pozitia ultimă a, respectiv, fiecărei cantice din cele trei care alcătuiesc poemul , poate că de cea mai remarcabilă participare a lumii terestre în zugrăvirea celei de dincolo se bucură, la Dante, pădurea.
    Fireste, prezenta pădurii în literatură nu prezintă, ca atare, nici o noutate. În literaturile antice (greacă si romană), codrul constituia spatiul privilegiat de manifestare a divinitătilor  relativ ostile ivirilor dezvăluite dinaintea privirilor profane, ori terenul de alergare al lubricilor satiri în urmărirea sfielnicelor nimfe. Ulterior, în narativa medievală, tot pădurea  îi va atrage pe cavalerii rătăcitori porniti în căutarea propriului destin, momindu-i cu înselătoare fantasme ori pur si simplu dezorientîndu-i si abătîndu-i de la itinerariul cuvenit. Ca orice alt simbol  puternic, codrul, ca imagine, poate oferi o cheie de lectură pozitivă sau negativă. Astfel, de-o pildă, în repertoriul paremiologic al poporului român, întîlnim, cînd e vorba de a se feri de primejdie, un proverb precum „codrul e frate cu românul”, dar si, la nevoia de a exprima indignarea stîrnită de cutuma statornică a delapidării, o zicală de factura „se fură ca-n codru”. Fireste, în fiecare din aceste cazuri, calitatea pădurii de a garanta adăpost umbros si anevoie de depistat a oferit cîte o posibilitate de valorizare, la nivel imagistic: în primul caz, o înrudire metaforică fundamentată de ajutorul neconditionat (si străvechi) la nevoie; în al doilea caz, o comparatie virtuală, din acelasi domeniu haiducesc, privită însă dintr-un unghi cumva mai, să-i zicem, aristocratic.
De fapt, cumva în prelungirea tipului de imaginar cavaleresc din romanele Mesei Rotunde, în chiar al doilea vers al primei cantice, Dante ni se înfătisează ca alegoric călător rătăcit printr-o „pădurea întunecată”. Versurile de incipit ale Infernului se numără printre cele mai cunoscute din întreaga literatură universală, asigurîndu-i, încă o dată, codrului (dacă mai era nevoie) un prestigiu literar definitiv (prestigiu la care nici măcar următoarele „ocurente” din cuprinsul Divinei Comedii, de care ne vom ocupa mai tîrziu, măcar că mult mai pline de inventivitate ori de spectaculos, nu-i vor adăuga mare lucru).
Asadar, iată situatia de pericol a omenirii, asa cum Dante a conceput-o ca punct de pornire pentru călătoria sa închipuită, în căutarea mîntuirii, prin cele trei regate ale lumii de dincolo:
       
Nel mezzo del cammin di nostra vita
    mi ritrovai per una selva oscura,
    ché la diritta via era smarrita.

                    (Inf., I, 1-3)

(„La jumătatea drumului vietii noastre/ m-am pomenit printr-o pădure întunecată,/ căci calea cea dreaptă era rătăcită.”)
    Dacă itinerariul narat în următoarele versuri ale poemului, pînă la sfîrsit, înseamnă parcursul omenirii spre mîntuire, ori traseul intelectului spre perfectiune, e subiect de discutat si dezvoltat cu alt prilej. Aici ne vom ocupa doar de „pădurea întunecată” (simbolică ori alegorică) asa cum apare ea în descrierea dantescă. Avem de-a face, deocamdată, cu o pădure întunecată. Indeterminarea articolului defineste situatia de rătăcire a personajului-narator. Care pădure? Vom afla cîte ceva treptat, în tertinele următoare, dar, ca întotdeauna la Dante, nu vom găsi mai mult de strictul necesar:

        Ahi quanto a dir qual era è cosa dura
    esta selva selvaggia e aspra e forte
    che nel pensier rinnova la paura!

                    (Inf. I, 4-6)

(„Ah! cît de greu e de spus cum era – sau: Ah! cînd mi-o amintesc, cît era de dură”/ această pădure sălbatică si aspră si puternică/ care în gînd reîînoieste teama!”)
    Izbucnirea interjectivală pregăteste lectorul întru reîmprospătarea cumplitei amintiri, a cărei potentială descriere l-ar coplesi, chipurile, pe naratorul retoric. Amănuntele secventiale trag obiectul vizat în prim-planul imaginatiei actuale prin întrebuintarea demonstrativului de apropiere (în timp si spatiu) esta („această”). Epitetele adăugate nu strălucesc (nici pe departe) prin fortă descriptivă. Ele se acumulează (polisindetic, prin reiterarea conjunctiei e, „si”) mai curînd într-o caracterizare „morală”, etopeică, a codrului, acesta fiind surprins, oarecum, într-o dublă binomiadă sinonimică cu puternic iz pleonastic: mai întîi în sintagma, lesne identificabilă si decupabilă în interiorul versului, selva selvaggia („pădurea sălbatică”, în traducere literală, îsi pierde tendinta constructului lingvistic originar), cu reluarea etimonului din substantiv în adjectiv; mai apoi, în cuplarea a două noi adjective, aspra si forte, care, întărindu-l pe dura din versul precedent, demonstrează încă o dată, aproape nemijlocit, intentia de redundantă a autorului în abordarea oratorică. Mai stim doar, din tertina studiată, că pădurea cu pricina produce renasterea fricii  la simpla amintire.
   
        Tant' è amara che poco più è morte;
    ma per trattar del ben ch'i vi trovai,
    dirò de l'altre cose ch'i' v'ho scorte.

                    (Inf. I, 7-9)

(„Atît e de amară încît cu putin mai mult e moartea;/ însă pentru a trata despre binele pe care l-am întîlnit acolo/ voi spune despre celelalte lucruri pe care le-am zărit acolo”).
    Gustul „amar” al pădurii constituie ultimul element al succintei descrieri. Versul 7 încheie ceea ce ar fi putut constitui o lungă însiruire de detalii. Inutilitatea acestora la scara măretului proiect dantesc atrage însă către o solutie de comparatie metaforică (amărăciunea mortii) si hiperbolică (moartea e abia cu putin mai amară decît pădurea rătăcirii), îndepărtînd orice expectativă de povestire cu mize realiste si introducînd spre lectura precumpănitor alegorică a restului poemului. Scăpat parcă, pentru moment, de înfricosătoarea amintire, poetul se grăbeste să „spună” despre celelalte „lucruri” văzute acolo. El anticipă (aici, la scara cîntului, în spiritul însă al întregii Comedii), binele găsit, introdus, natural, printr-o finală („pentru a trata” – scopul discursului ca totalitate).
    Imediat următoarele întîlniri dantesti, ce vor constitui premisa „terestră” a călătoriei sale ultramundane, vor da uitării, în memoria înfiorată, orice alt termen legat în mod direct de pădurea cea întunecată, sălbatică si aspră si puternică. Le vom urmări însă în continuare, întrucît, cu toate că poetul va recurge la invocarea altor forme de relief si de fiintare a naturii, ele se vor înscrie, toate, coerent, în logica simbolică a episodului inaugurat prin pădure.
       
Io non so ben ridir com'i' v'entrai,
    tant'era pien di sonno a quel punto
    che la verace via abbandonai.

                    (Inf. I, 10-12)

(„Eu nu stiu bine să spun cum am intrat acolo,/ într-atîta eram plin de somn în acel moment/ cînd adevărata cale am părăsit-o.”)
    Ne aflăm, cu această tertină, în plină desfăsurare alegorică. Naratorul cîndva călător îsi mărturiseste cvasi-neputinta de a repovesti intrarea în pădure. Motivatia o constituie starea „somn” în care se găsea în clipa intrării. Fireste, nu avem aici de-a face cu o scenă de somnambulism, ci cu metafora somnului ca stare de (să ne exprimăm tot metaforic) încetosare a intelectului . Consecinta adormirii intelectului e părăsirea căii celei drepte. Sintagma verace via reia – în acelasi spirit de întărire (prin redundantă) la nivel sintactic a categoriilor fundamentale ce vor forma obiectul anagogicei călătorii: „calea cea dreaptă” versus „rătăcirea”  – acea diritta via din versul 3.