Dragos COJOCARU


Romantic întîrziat, poet prin excelentã, viatã scurtã si agitatã, paseist incorigibil si modern inadaptabil, Gustavo Adolfo Bécquer (Sevilia, 1836-Madrid, 1870) este cunoscut publicului român mai cu seamã datoritã unei reiterate paralele cu Eminescu, devenitã loc comun în cadrele unui demers comparatist nu întotdeauna de cea mai strãlucitã facturã.
Alãturi de José Zorrilla (autorul lui Don Juan Tenorio, dezvoltare a mitului seducãtorului cinic nãscut în drama barocã atribuitã lui Tirso de Molina, dar si al unui Cîntec al piratului elaborat într-un ritm drãcesc) si de Ducele de Rivas (creator al lui Don Alvaro sau forta destinului, tragedie stînd la baza melodramei lirice a lui Giuseppe Verdi, dar si al unor romances erudite), Gustavo Adolfo Bécquer figureazã, cu o strãlucire blîndã dar sigurã, ca nume exponential al romantismului spaniol. Ceea ce îl situeazã în acelasi rînd cu ilustrii sãi mai vîrstnici contemporani este marea dragoste pentru traditie, orientarea cãtre un Ev Mediu glorios al unei Spanii care, între timp, cunoscuse mai multe veacuri de decadentã.
Întîietatea în opera acestui autor revine celebrelor sale „Rime” (Rimas), traduse si rãstraduse, cu riscurile si scãderile inevitabile acestui artizanat, rime care i-au adus o faimã binemeritatã si un loc aparte în panteonul literaturii universale. Însã activitatea lui Bécquer nu s-a mãrginit la alcãtuirea de rime. Vocatia sa poeticã l-a împins, încã de timpuriu, cãtre lumea artelor, iar muzica, arhitectura si, îndeosebi, pictura i-au acaparat, rînd pe rînd ori laolaltã, interesele si energiile. Magia exercitatã de frumosul creat de om s-a contopit, în sufletul sensibil al lui Gustavo Adolfo, cu fascinatia indusã de naturã (mai ales sub înfãtisãrile nocturne ale acesteia), iar toatã aceastã vrajã, plãmãditã din aspectele misterioase, ultime, neatinse ori intangibile ale unei realitãti dacã nu paralele, atunci mãcar necitadine si neactuale, nu a rãmas, cum cititorul va avea prilejul sã descopere la tot pasul, lipsitã de roade în paginile scrise de autorul nostru.
Acestei provocãri neîncetate, nemiloase, Bécquer îi rãspunde, în prozele sale, arareori prin gesturi grandilocvente, mai mult sau mai putin nimerite, atribuite, cel mai adesea, unor personaje, si, mai curînd si mai „bécquerian”, printr-o seninãtate angelicã, însotitã, în momentele sale cele mai bune, de o ironie subtire, poate chiar prea subtire. Totul, însã, pe fondul unei melancolii perpetue: fuga de contingent îl îndeamnã pe visãtorul lezat cînd spre adîncul codrilor, cînd spre trecutul eroic; cînd spre întunecimile unei catedrale cãzute în ruinã, cînd spre sopotul misterios al unui izvor necunoscut; cînd spre strãdutele înguste si întortocheate ale imperialului Toledo, cînd spre fantasticul laborator al lui Brahma; cînd spre înalturile ametitoare ale cerurilor, cînd spre cavernele din mitologia nordicã.
Bécquer a fost un cãlãtor, iar peregrinãrile sale de-a lungul si de-a latul peninsulei iberice aveau drept tintã întocmirea unei Historia de los templos de España (o istorie a bisericilor din Spania), niciodatã dusã la bun sfîrsit. Însã interesul lui pentru povestirile traditionale si-a avut consecintele în plan literar (Rubén Benítez, Bécquer tradicionalista, Madrid, 1971). Paralel cu acest proiect, autorul a publicat, în timp, în periodicele vremii, aceste proze, naratiuni sau legende care formeazã obiectul volumului de fatã. Valoarea textelor este, în ansamblu, disputatã. Dacã unii le considerã de-a dreptul superioare versurilor apartinînd aceluiasi autor (Arturo Berenguer Carisomo, La prosa de Bécquer, Sevilla 1974), altii se multumesc sã sublinieze miraculoasa realizare a unei „proze poetice, însã prozã autenticã, cu valori narative”, unde emotia, misterul si frumusetea triumfã plenar (Mariano Baquero Goyanes, El cuento español en el siglo XIX, Madrid 1949). Altii tin sã fie mai precisi: Bécquer nu ar încerca sã scrie o prozã poeticã, ci „sã facã din prozã un instrument efectiv al poeziei” (Luis Cernuda, «Bécquer y el poema en prosa español» în Poesía y literatura, Barcelona, 1964). În sfîrsit, cea mai îndepãrtatã de scandalul terminologic si mai apropiatã de bunul simt ni se pare a rãmîne sugestia potrivit cãreia separarea poetului de prozator ar fi un simplu artificiu, opera autorului fiind caracterizatã, în integralitatea ei, prin „atmosferã identicã, tematicã similarã si aceeasi tonalitate” (Manuel García-Viño, Mundo y trasmundo de la Leyendas de Bécquer, Madrid, 1970).
Tipologia legendelor propriu-zise ar putea fi încadratã în trei categorii principale: traditii simple transmise pe cale oralã sau scrisã, prelucrate de autor doar în amãnunte de plan secundar; fictiuni narative pe teme sau motive din traditia popularã elaborate literar; si legenda idealistã, avînd temeiuri îndepãrtate în traditie, însã fiind plinã de trãsãturi ale miraculosului si de procedee poetice, asemãnãtoare manifestãrilor fanteziei populare (R. Benítez, op. cit.). În ce priveste minusurile de ordin stilistic prezente, ici si colo, în prozele bécqueriene, ele pot fi atribuite caracterului periodistic al regimului de compozitie (cele mai multe astfel de productii ale lui Bécquer au apãrut fãrã semnãturã), aparitia în ziare sub lumina tiparului presupunînd o anumitã presiune si urgentã ce nu fac niciodatã bine artei acolo unde se cere migalã si rãbdare. În cele ce urmeazã, ne mãrginim a însirui, în ordinea selectiei, titlurile adunate în volum (Legende, trad. n., în curs de aparitie la Editura Cronica), indicînd, în fiecare caz, titlul original, în limba spaniolã, publicatia periodicã si anul aparitiei textelor, si adãugînd cîteva cuvinte privitoare la tematica tratatã.
Legãmîntul (La promesa, «La América», 12 februarie 1863) îmbinã tema plecãrii la luptã a iubitului care îsi pãrãseste iubita cu legendarul religios. Trandafirul patimilor (La Rosa de Pasión, «El Contemporáneo», 24 martie 1864) reia subiectul rãspîndit al practicilor ocult-diabolice ale evreilor medievali, mentinînd antisemitismul însã rãsturnînd sensul sacrificiului cãtre jertfa din iubire. Sãrutul (El beso, «La América», 27 august 1863) contine aprecieri asupra actului artistic si înfãtiseazã motivul statuii care prinde viatã într-o manierã cu adevãrat surprinzãtoare. Trei date (Tres fechas, «El Contemporáneo», 20, 22 si 24 iulie 1862) nu este o legendã, ci mai curînd o relatare cu aparentã autobiograficã, prezentînd motivul femeii misterioase si al misterului feminitãtii hãrãzite claustrului. Ochii verzi (Los ojos verdes, «El Contemporáneo», 15 decembrie 1861) înfãtiseazã fortele malefice sub forma zînei acvatice care îsi cheamã îndrãgostitul cãtre abandonarea acestei lumi prin promisiuni de fericire de esente superioare. În Raza de lunã (El rayo de luna, «El Contemporáneo», 12 si 13 februarie 1862) Bécquer propune, prin glasul si pãtania visãtorului solitar Manrique, o suavã definitie a dragostei (si, în general, a aspiratiilor spre ideal) venitã din partea unui proaspãt însãnãtosit, definitie de o rãcoroasã luciditate. Muntele stafiilor (El monte de las ánimas, «El Contemporáneo», 7 noiembrie 1861) îmbinã douã legende: unei traditii legate de un conflict cavalerii templieri si stãpînitorii feudali i se suprapune naratiunea despre, din nou, femeia ca vehicul seducãtor si capricios al rãului, împingîndu-si adoratorul spre pierzanie si plãtind, în acest caz, pe potrivã. În Cãprioara albã (La corza blanca, «La América», 27 iunie 1863) tema femeii cu nuri fatali se complicã, savuros si dramatic, prin introducerea motivului metamorfozei. Gnomul (El gnomo, «La América, 12 ianuarie 1863) trateazã, sub pretextul conflictului de fire dintre douã surori, motivul atractiei irezistibile exercitate de o lume subpãmînteanã a nestematelor si soaptelor misterioase, a elementelor. Pestera maurei (La cueva de la mora, «El Contemporáneo», 16 ianuarie 1863) e o repropunere (cam grãbitã) a motivului celor doi îndrãgostiti dincolo de bariera religiei, rezolvat, banal, printr-o crestinare de ultim moment. Miserere (El Miserere, «El Contemporáneo», 17 aprilie 1862) propune, de astã datã cu prilej muzical, însã cu aceeasi tratatie în care miraculosul detine un rol primordial, tema artistului incapabil de a transpune în semne omenesti revelatia supremã a totului. Crucea diavolului (La cruz del diablo, «La Crónica de Ambos Mundos», 21, 28 octombrie si 11 noiembrie 1860) e o „nuvelã goticã” ilustrînd, sub oximoronul prezent încã din titlu, tema cavalerului rãu, inspirat, în aceastã viatã si dincolo de ea, de nepieritoare forte diabolice. Credeti în Dumnezeu! (Creed en Dios, «El Contemporáneo», 23, 25 si 27 februarie 1862) reia tema marelui pãcãtos, cãruia Dumnezeu îi acordã un prilej de mîntuire prin intermediul unei cãlãtorii la cer în timpul cãreia, pe Pãmînt, timpul curge nemilos. Mesterul Pérez organistul (Maese Pérez el organista, «El Contemporáneo», 27 si 29 decembrie 1861) este prima sa legendã, în ordine cronologicã, cu subiect sevilian: cadrul evocativ costumbrist si foarte usor arhaizant sustine o relatare în care miraculosul artei (din nou muzica) si al religiei se contopesc. Tot din mediul sevilian se inspirã si Hanul Pisicilor (La Venta de los Gatos, «El Contemporáneo», 28 octombrie 1862), relatare unde autorul însusi se propune ca martor al unor evenimente înregistrînd transformarea, peste ani, a unei fericiri paradiziac-bucolice într-o dezolare absolutã sub presiunea trecerii inexorabile a timpului. În E Ciudat! (¡Es raro!, «El Contemporáneo», 17 noiembrie 1861) se referã, ca si precedenta si spre deosebire de majoritatea celelorlte „legende”, la evenimente contemporane autorului, sugerînd perplexitatea cu tensiune spre dambla a unui suflet curat si iubitor nimerit, fãrã voie si fãrã vinã, într-o lume care îsi are legile sale proprii. În sfîrsit, prezentul volum se încheie cu Creatia (La Creación, «El Contemporáneo», 6 iunie 1861), naratiune subintitulatã „poem indian”, unde originea lumii sub forma sa actualã este atribuitã unor spiridusi ghidusi care, într-un elan aproape dionisiac, încurcã socotelile atotputernicului Brahma, zeul generos care, în cele din urmã, le lasã pe mîini produsul imperfect, cu încredintarea cã nu va avea viatã lungã.