Dragos COJOCARU



 
 
 
 
 
 
 
 
 

RÃCITURA

Sigur cã nimeni nu se astepta
Sã mi se-ntîmple mie-asa ceva:
Trãit-am o ciudatã aventurã
Cînd m-am apropiat de-o rãciturã.
Vorbesc de-o compozitie specialã
Cum mai apar în serile de galã.

Pãstram pe-atunci rezerve afective
Asa de mari pe cît aveam motive;
O admiram, iar ea privirea toatã
Mi-o oglindea pe fata-i congelatã
Fãcîndu-mã sã cred cã ãst produs
Ar fi putut avea ceva de spus.

Si sã vedeti ce mare ghinion:
Nu încãpeam la dînsa în castron.
Erau acolo douã pulpe-ntregi
Si trei cãtei de usturoi – colegi!
E limpede, 'n asa ergonomie,
Nu prea avea pe unde sã mã tie.

La rîndul meu, vã spun într-un cuvînt
Cã locul îmi pãrea destul de strîmt.
Dar ea mi-a zis… Ce-ar fi putut sã-mi zicã?
M-a întrebat de ce i-ar fi ei fricã.
Eu am abandonat-o-n galantar
Si-am consultat un maistru-bucãtar…

Si ce-am aflat? «– Señor, nu te juca,
Dac-o mãnînci, n-ai s-o mai poti avea,
Iar de-o pãstrezi, n-ai cum s-o mai mãnînci:
Sînt adevãruri clasice, adînci.
Aici e paradoxul rãciturii,
întregul tîlc ascuns învãtãturii…

în biotopul ei, prin frigidere,
Unde nu-i cald, îti face doar plãcere.
Dar cînd se-ncearcã de castron s-o rupã
Portiuni dintr-însa se preschimbã-n supã,
Iar ea se teme-ngrozitor de asta;
De-o vrei asa, prea bine, de nu, basta!»

Nu poti sã te-apropii de vreo rãciturã
Cînd pãstrezi asuprã-ti surse de cãldurã.
Ce sã faci atuncea? Fugi cãtre Parnas
Si las-o pe seama motanului S.T.A.S.

    (1991)


Home