Dragos COJOCARU

 

Cîte ceva despre stiinta lui Dante

 

 

În lucrarea sa doctrinara Convivio („Ospatul”) – aminteste profesorul Lucio Lombardo Radice în „Prezentarea” unui volum semnat de Beniamino Andriani, ce îsi propune o prezentare a raporturilor autorului medieval cu universul „stiintei”, înteleasa atît din perspectiva medievala cît si din cea moderna – Dante vorbeste, la un moment dat (IV, 15), de „multi idioti care nu cunosc alfabetul si ar vrea sa ia parte la discutii în geometrie, în astrologie si în fizica”. Parafrazîndu-l – adauga cu dreptate entuziastul si academicul prefatator – ne-am putea gîndi la criticii literari care ar dori sa „dispute” în materie de Divina Comedie fara a cunoaste, sau, oricum, fara macar a cauta, din partea celor competenti, explicatii asupra stiintei lui Dante si a epocii sale.

O panoramare a stiintei în poezia lui Dante se constituie, în acelasi timp, într-o interesanta antologie a stiintei vremii sale, adesea marea poezie cuvenindu-se a fi identificata – puncteaza, fara aburite reticente teoretico-literare, profesoralul reconciliator al multiplelor, dar mereu limitatelor, forme cognitive – cu „suprema exactitate a descrierii stiintifice” 1.

Asadar, ce ne îndeamna sa pornim pe urmele omului de stiinta Dante Alighieri? Ne vom multumi, în putinele rînduri de mai jos – rînduri cu caracter introductiv-prospectiv – sa enumeram o mica parte din sumedenia de pasaje în care poetul, calator auto-închipuit prin lumea de dincolo, se raporteaza, dupa cunoscutul sau obicei, la lumea de dincoace, pe care o exploateaza cu folos numai cunoscînd-o cu seriozitate.

Fireste, drumul pelerinului narativ prin cele trei împaratii ale cosmosului anagogic implica, pe pozitii de întîietate, o poetica a luminii 2. Spaimoaselor întunecimi infernale le vor corespunde paradisiacele straluciri angelico-stelare. Dar poetul initiat întru cunoastere va practica si o abordare a fenomenelor luminoase prin prisma a ceea ce, de la Aristotel încoace, ne-am obisnuit sa numim „fizica”. Iata un exemplu din Paradis :

 

Per entro sé l'etterna margarita

ne recepette, com'acqua recepe

raggio di luce permanendo unita

 

( Par . II, 34-36)

(„Prin interiorul ei eternul margaritar/ ne-a primit, asa cum apa primeste/ raza de lumina ramînînd unita”). Fragmentul descrie modul în care ascensionalii calatori spatiali strabat discul lunii, numit în text „margaritarul etern”. Consistenta volumului acestui corp ceresc nu face, pentru moment, obiectul interesului nostru investigator. Ceea ce conteaza e comparatia dantesca: aceasta se prevaleaza, ca în atîtea alte cazuri, de un fenomen natural a carui implicare în demersul narativ asigura verosimilitatea necesara asimilarii actului fantastic. Raza de lumina strabate apa (care o „primeste”) fara ca aceasta sa se desprinda ori sa se îmbucatateasca: aidoma razei de lumina, voiajorii celesti strabat Luna. Iar Luna îi primeste (le îngaduie sa o parcurga prin interior) asemenea apei ce nu sufera nici o sfîsiere de volum.

 

În Divina Comedie , aceste similitudini pregnante presupun adesea descrieri de o relativ mai mare amploare, unde fenomenul natural e studiat în complexitatea sa. Un exemplu celebru îl constituie comparatia din cîntul al XIII-lea al Infernului , unde Dante smulge o crenguta dintr-un trunchi uscat. Trunchiul adaposteste însa duhul pedepsit al lui Pier de la Vigna. Profesorul Lombardo Radice întrevede aici, cu avînt, o „poezie a descrierii stiintifice a flacarii”:

 

Come d'un stizzo verde ch'arso sia

da l'un de' capi, che da l'altro geme

e cigola per vento che va via

 

( Inf . XIII, 40-42)

 

(„Ca dintr-un taciune verde care e ars/ de la unul din capate si care de la celalalt geme/ si tiuie prin vîntul care se duce”). Poate ca „stiintific” e prea mult spus: cert e faptul ca Dante se pricepe sa evoce – în marginile binecunoscutei sale frazeologii succinte – amanuntul sonor al arderii taciunelui imperfect (întrebuintînd doua verbe cu variatie a preciziei semantice: a „geme” si a „tiui”) cu spor considerabil în credibilitatea (fie si surprinzatoare, cum se doreste) a reprezentarii episodice.

 

Diferite fenomene atmosferice contribuie la îmbogatirea imagistica a Divinei Comedii . Iar o întreaga poetica a culorilor, de care poetul se prevaleaza copios în zugravirea celor doua regate ale sperantei si mîntuirii, nu se putea lipsi de totalizanta pilda terestra a curcubeului, asa cum o dovedeste si acest exemplu din Purgatoriu :

 

E come l'aere, quand'è ben pïorno,

per l'altrui raggio che 'n sé si reflette,

di diversi color diventa adorno

 

( Purg . XXV, 91-93)

 

(„La fel precum vazduhul, cînd e bine impregnat de ploaie,/ prin raza altuia care în el se reflecta,/ de diferite culori devine împodobit”). În textul dantesc citat, pronumele de alteritate desemneaza soarele (în alte rînduri, în context inclusive infernal, acest pronume se refera la Dumnezeu, el însusi identificat cu astrul supreme al luminii). Asadar, raza soarelui se oglindeste multiplu în vazduhul încarcat cu vapori de apa, producînd multitudinea de culori ce înfrumuseteaza peisajul: fenomenul curcubeului, explicat de Aristotel (în Meteorologicele III, 4), este întrebuintat similitudinar de poetul medieval în sugerarea modului de alcatuire a „corpului aerian”, dupa un argument al sfîntului Augustin, admis în cele din urma si de Toma din Aquino, însa exclusiv în sens spiritual 3. E vorba de „corpurile” care strabateau Luna în exemplul de mai sus.

 

Un alt fenomen impresionant în desfasurarea sa factuala si sugestiv din punct de vedere poeticesc îl constituie fulgerul. Dante îl întrebuinteaza nu o data, iar noi îl vom observa, deocamdata, într-un scurt pasaj implicînd o comparatie din Paradis :

Come foco di nube si diserra

per dilatarsi sì che non vi cape,

e fuor di sua natura in giù s'atterra

 

( Par . XXIII, 40-42)

(„Asa cum focul dintr-un nor se dezleaga/ pentru a se dilata asa încît nu mai încape înauntru/ si împotriva firii sale în jos vine, spre pamînt”). În acest caz, cum bine subliniaza profesorul Lombardo Radice, rigoarea descriptiva a fenomenului natural e completata prin „cunoasterea ideilor stiintifice ale epocii”. Care va sa zica, fulgerul se elibereaza dintr-un nor, generat de un foc ce se dilata pîna cînd spatiul reprezentat de norul originar devine insufficient pentru a-l mai gazdui. Violenta miscarii îndreapta acest foc spre în jos, deci spre pamînt, împotriva „naturii” sale elementare. Dante se încadreaza aici în antica teorie a celor patru elemente: pamîntul, apa, aerul si focul – considerate în ordinea crescatoare a „usurintei” lor. Potrivit acestei teorii consfintite de magistrul stagirit, deplasarea fireasca a focului e spre în sus: în consecinta, fulgerul devine un fenomen ce, din pricinile volumetrice luate în calcul si în exemplul dantesc, se abate aparent de la respectiva lege a universului creat.

În cîntul al XV-lea al Paradisului , un alt fenomen ceresc e invocat de poetul medieval pe urmele Filosofului. E vorba de meteoriti, a caror imposibilitate de manifestare ca secco vapor în lumea supra-lunara fusese deja explicata „stiintific”, pe baze aristotelice, în cîntul al XXI din Purgatoriul (v. 52). Pasajul propus în continuare angajeaza însa si ochiul contemplator:

 

Quale per li seren tranquilli e puri

discorre ad ora ad or súbito foco,

movendo li occhi che stavan sicuri,

e pare stella che tramuti loco,

se non che da la parte ond'el s'accende

nulla s'en perde, ed esso dura poco

( Par . XV, 13-18)

(„Asa cum prin seninatatile linistite si pure/ alearga din cînd în cînd cîte un foc repede,/ miscînd ochii care stateau în siguranta,/ si pare o stea care îsi schimba locul,/ numai ca în partea unde el se aprinde/ nimic nu se pierde, iar el dureaza putin”). Focul grabit, ivit surprinzator pe cerul noptii, poate fi confundat cu o stea care îsi modifica pozitia. Confuzia va fi însa evitata, întrucît, pe de o parte, configuraztia stelara a cerului nu se schimba cu nimic în partea unde apare fenomenul si, pe de alta parte, stralucirea vremelnica a focului cu pricina îl exclude, prin însasi caracterul ei temporar, de eternele faclii stelare. Neaba tîndu-se de la învatatura aristotelica, Dante credea ca „meteoritii care se aprind atunci cînd strabat atmosfera sînt vapori terestri care ard în vazduh” 4. Iar daca stiinta lui Dante calca pe urmele lui Aristotel, poezia dantesca îsi are un precedent în Metamorfozele lui Ovidius:

 

(…) longeque per aera tractu

fertur, ut interdum de caelo stella sereno

etsi non cecidit, potuit cedisse videri

( Metam . II, 320-322)

 

(„si în urma-i ramase o dîra,/ stelei asemeni ce pare, pe-o noapte senina, sa cada/ chiar de nu cade” – trad. Ion Florescu). Poetul latin descrie, în aceste versuri, caderea junelui Phaeton, înfrînt de supraomeneasca povara solara pe care se ambitionase a o plimba pe cer, emulînd apolinice prerogative. Aspirînd neobosit catre tot ceea ce poate fi stiut ( tutto lo scibile ), Dante îl întrece pe magistrul fizician al stravechimii prin angajamentul sau poetic, dupa cum îl depaseste si pe suspinatorul bard mitologico-augusteic prin background -ul stiintific pe care îsi sustine argumentarea narativa.

Pentru noi, ca modesti cercetatori ai poeziei trecutului, mostrele de mai sus – pe lînga atîtea altele – se acumuleaza persuasiv, determinîndu-ne a initia o ancheta cu mize comparatiste, în cuprinsul careia vom analiza cîte ceva din „stiinta lui Dante”…

 

1 Beniamino Andriani, Aspetti della scienza in Dante , Firenze, Le Monnier, 1981.

2 Vezi Petru Cretia, Catedrala de lumini. Homer, Dante, Shakespeare , Humanitas, Bucuresti, 1997, pp. 109-208.

3 Cf. G. Fallani si S. Zennaro, în Dante, Divina Commedia , Newton & Compton, Roma, 1996, p. 382, notele 91-93 si 94-96.

4 Lucio Lombardo Radice, Presentazione , în Beniamino Andriani, op. cit .