ESEU
GLORIA SI REVERIA LUI PETRARCA




 
                                   Dragos COJOCARU



Cînd nemilostiva realitate se încăpătînează a nu da curs intimelor proiecte si proiectii ale mintii individuale, spiritul omenesc învins caută a-si găsi căi de scăpare. O astfel de cale o constituie împlinirea într-un domeniu diferit de acela al dorintei ratate. Antonomastic vorbind, un donjuan se poate reconverti la donquijotism (si viceversa). O altă portită salvatoare o reprezintă întărirea proiectiei prin insistentă si modelarea fantasmei după trasee narative definite, în cadrul nocturn al visului, ori diurn al reveriei.
    O înfăptuire plenară a ambelor modalităti succint expuse în rîndurile de mai sus o reprezintă cazul lui Francesco Petrarca (1304-1374), pe care în anul de gratie 2004 îl sărbătorim pretutindeni în cifre rotunde. Fiindu-i refuzată iubirea terestră pentru Laura de Noves (măritată după un străbun al viitorului marchiz de Sade) si incapabil de a-si rezolva preaplinul afectiv potrivit pattern-ului propus de omonimul său sfînt din Assisi (trăitor la răspîntia veacurilor al XII-lea si al XIII-lea), anume prin anularea oricărei directii de interes privilegiat si prin răspîndirea libidoului în toate directiile, Petrarca si-a văzut măgulită, mai întîi, mîndria pămîntească, el fiind celebrat pe Capitoliu ca poet laureat, încoronat de către regele Robert de Anjou. Orgoliul său era, în bună măsură, justificat, de-ar fi să ne gîndim numai la cele cîteva secole bune în care petrarchismul avea să domine lirica europeană. Totusi, cel supus greselii s-a simtit îndreptătit să dispretuiască, bunăoară, poezia înaintasului Dante, iar aici posteritatea nu s-a mai grăbit să-l confirme.
    Cel de-al doilea procedeu de evitare (sau deturnare) a nebuniei pricinuite de pămînteasca frustare, refugiul în colorata împărătie a oniricului, o găsim în Cantonierul lui Petrarca, printre cele 366 de compozitii care îl alcătuiesc, tot atîtea prilejuri de atintire a amintirii ori de îmboldire a închipuirii, pentru fiecare din zilele unui an calendaristic (bisect, pentru orice eventualitate). Prin opera sa poetică (majoritatea constituind-o sonetele) Francesco se situează – fireste, cu mult ante litteram – la rădăcinile romantismului. Lui îi datorăm, printre altele, astăzi banala, însă nu mai putin sugestiva imagine a inimii străpunse de săgeată ca simbol global al amorului (desigur, non-franciscan). Zbuciumul intens al constiintei individului Francesco, natura profund contradictorie a reprezentărilor disponibile între mostenire si inventivitate (fapte exprimate adesea oximoronic) marchează, în raport cu paradigma preponderent auctorială a (istoric vorbind) antecedentelor sale literare, începutul unei expresivităti a sensibilitătii „moderne”.
    În sonetul introductiv, compus a posteriori si plasat în această pozitie întru captatio benevolentiae si înteleptească aducere aminte, poetul, epifonetic, stabileste – ca o concluzie de viată trăită – că cele ce plac pe lume sînt un vis scurt (quanto piace al mondo č breve sogno). Un vis, adăugăm noi cu surîzătoare suavitate, în măsură a dura 365 de zile pe an. În fond, dincolo de întristata sa morgă zace o înselare prin lipsă. În zilele noastre, după atîta analiză a „limbajului natural uman”, nu intuim oare că procentajul de eroare din orice act de gîndire nematematică este coplesitor? Că, în alte cuvinte, atunci cînd „gîndim” ne plasăm cam pe dinafara realului? Fireste, avem la îndemînă solutia comunitară (Biserica depozitară a discursului despre fiintă). Solutie la care a recurs, la vremea lui, si Francesco Petrarca.
    Însă, pînă să recurgă, a apucat, spre folosul meschinelor noastre pofte literaricesti, să rătăcească îndelung prin insidiosul univers al celor trăite ori visate, producînd, cu regulată consecventă si cu oscilantă dispozitie sufletească, poemele ce aveau să orienteze, peste nenumărate vremuri si hotare, simtirea si expresia viitorimii sale.


Home