ESEU

Gellu DORIAN

Cititorul de poezie
IV

                Începeam, oarecum fără program , fără să schitez cu intentie, cum s-ar spune, o hartă a poeziei lumii, nu neapărat printr-o cunoastere în detaliu sau în totalitate, dar cu sigurantă prin fixarea unor reliefuri după care să mă ghidez. Un  cititor adevărat de poezie nu se limitează numai la cîteva cărti din sfera lui afectivă, ci caută tot timpul să se raporteze la timpii poeziei, orientîndu-se după schemele deja existente, cînd este cunoscător, sau intuitiv cînd caută o cale bătătorită de altii dar parcusă de el de unul singur. Aveam oarecum clară, la acea dată, cînd depăsisem bibliografiile scolare, o anumită imagine despre „antichitate” ca artă poetică. Încă nu descoperisem poezia Bibliei, una din cele mai mari ale istoriei poeziei, cum aveam să-mi dau seama mai tîrziu. Urma o perioadă nebuloasă, cea a post-antichitătii, în care mă pierdeam fără prea multe ghidaje si fără a afla mare lucru. Primul mileniu de după Hristos mi se ascundea efectiv, găsind rare referinte prin bibliotecile disponibile. Artele umanismului renascentist, cu începuturile florentine, cu Petrarca, poetul decretat de italieni a fi cel mai mare al lor, pentru a-i da o palmă exilatului la Ravenna, Dante, poate unul dintre cei mai mari poeti ai omenirii tuturor timpurilor, dar si cu trecerea peste Pirinei unde Rabelais si Ronsard, cel mai mare sonetist al tuturor timpurilor, mă conduceau spre artele clasicismului de unde usor te puteai orienta deja spre viata poeziei romantice, plină de nume ilustre după care alergam, pentru a mă situa în preajma marilor poeti ai lumii. Îmi erau cunoscute doar cîteva sonete de Shakespeare care nu sunau la fel de bine ca ale lui Ronsard. Asa mi se părea atunci. Nu era deloc simplu, pentru că bibliotecile disponibile, la acea vreme, nu-mi ofereau mare lucru. Si astfel încă pluteam în spatiul poeziei noastre, descoperindu-i pe Arghezi si Bacovia, din care am notat în caietul meu următoarele două poeme:

„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid asternut e sesul de mătase,
Norilor copacii le urzesc brocarte,

Casele-adunate, ca niste urcioare
Cu vin îngrosat în fundul lor de lut,
Stau în tărmu-albastru-al rîului de soare
Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnavă-a carpenului sur
Ce se desfrunzeste, scuturînd în sus
Foile,-n azur.

Cine vrea să plîngă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul ne-nteles,
Si cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-si îngroape umbra-n umbra lor, în ses.”
         (T. Arghezi – Niciodată toamna…)

si:

„E frig, iarnă…
Vreau să gîndesc la anii mei pustii –
Nu mai astept pe nimeni,
Nici o sperantă.
Nimeni nu mai este liber…
Vreau să gîndesc la anii mei pustii –
Închide oriunde,
Închide usa, - e frig, iarnă.”
         (G. Bacovia – Din vremuri)

       Nu mi-a plăcut Minulescu, desi îl citeam ori de cîte ori îl descoiperam pe undeva. Mai mult am fost atras de Topărceanu, aflăînd că acesta a fost, la începuturile lucturilor sale, preferatul lui Nichita Stănescu din care notasem în caietul meu din perioada armatei, mulată pe sufletul meu melancolic, „Emotie de toamnă”:

 „A venit toamna, acopere-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascutite pînă la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
si el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Si-atunci mă apopii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o răsar si o prefac
într-o dragoste mare.”

        Urmau cîteva notatii pe marginea celor „Unsprezece elegii” si alte poezii de Ana Blandiana, Marin Sorescu, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Cezar Ivănescu…Acele notatii nu au nici o importantă acum. Erau mici consideratii sau impresii de lectură, depăsite ulterior de alte si alte lecturi ale Elegiilor, care, de fiecare dată scoteau altceva la iveală.
         Pe la acea vreme circula impresia că Ilie Constantin, dacă nu ar fi fugit din tară, ar fi fost un concurent serios al lui Nichita Stănescu. Citind doar o singură carte a acestuia pînă la acea vreme – „Clepsidra” -, apărută în 1966, nu aveam nici un motiv să cred acea opinie ce circula prin cercurile prin care mă învîrteam. Nu mă omoram, de asemenea, după Marin Sorescu. Abia după „La Lilieci”, vrînd să fac o paralelă între el si Edgar Lee Masters, cu a sa „Antologie din Spoon River”, am găsit în Marin Sorescu un mare poet, pe linia preferintelor mele, reper în harta pe care începeam să mi-o reliefez, cel putin în privinta poeziei contemporane. Nu găseam prea mari afinităti, totusi, în promotia saizecistă, preferîndu-i pe precursorii reveniti, ca să le zic asa, Gellu Naum, Geo Dumitrescu, Ben. Corlaciu, Stefan Aug. Doinas, Ion Caraion, Mircea Ivănescu. Dar nu aveai cum să-i lasi deoparte, tu ca un cititor înrăit de poezie, pe poetii pe care i-ai cărat cu tine în armată, în cutia din geamantanul tău. Preferatii erau totusi: Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Mihai Ursachi. Notasem chiar căteceva din poeziile acestora:

„plînsul în oras: mîini fricoase îsi schimbă într-ascuns culoarea – si
încă o noapte izabela va fi a dreptătii a nisipurilor (respiratia
cavalerului printre cavaleri e cea mai galbenă)

si spre dimineată la castel – dacă s-ar auzi cîntece: o cheie pe buze
oho si pe trădare. dulce strigăt. sarea depusă la porti. spera să se
joace mai frumos (cavalerul în depozite mari de sînge)

tu dormi dragostea mea. sunt singur am înventat poezia si nu mai
am inimă”
                      (Virgil Mazilescu – dormi dragostea mea)

si:
„vietatea asta ferindu-mi casa mea de hîrtie
uneori se retrage la mari depărtări

am s-o gîtui cu lumina zilei să-mi fie
iarăsi o molimă de evantaie
eu am nostalgii de mogul
si algebru
pe terasă sub Syrius în tările vegetatiei Ind
viata mea se tese alături

am s-o gîtui cu lumină, odată, să-mi ierte
că la vreme de cangur, fragilă
am săpat căutînd comori”
           ( Daniel Turcea – xxx, din „Entropia”)

        Pe scîndurile foisorului de pe malul Tisei, unde făceam de strajă la falsa granită a tării, am scris cu litere de tipar, mari, un poem de Ben. Corlaciu, poet la care acum nu-mi prea explic de ce tineam atît de mult atunci, că aproape îi stiam toate „Poemele florivore” apărute în 1972, carte care aduna poeme scrise, asa cum avertiza într-un scurt anunt la începutul cărtii, în perioada 1941 – 1971. Aproape că această carte a fost modelul după care mi-am conceput în etapa imediat următoare propriile-mi poezii, desi, evident, mă feream să imit, să mimez.

„Oamenii au văzut că mesele plesnesc, dau muguri si flori:
gata, de azi înainte
nu vom mai face mese de lemn.

Oamenii au văzut că scaunele fug de sub ei
cînd ti-e lumea mai dragă:
bine, de azi înainte
vom face doar scaune fără picioare.

Oamenii au văzut că statuile le-au mîncat bronzul si marmura:
lasă, la noapte, pe astea le-nchidem
si punem în locul lor altele.

Si-au mai văzut într-o zi că bătăile cele mai pasnice
sunt bătăile inimii,
au văzut, dar era prea tîrziu pentru mine.”

      Tonul acesta mă prindea de minune atunci. Starea poetică trăită de poet trecea foarte usor în mine, cititorul care descopeream în astfel de poeme clipele trăite de mine parcă într-o altă viată. La fel mi se întîmpla si cu lecturile din Gellu Naum. Am purtat multă vreme cu mine cartea „Athanor”, apărută în 1968, prima după rătăcirile scurte ale poetului prin hătisurile unei
literaturi plină de indicatii pretioase. Nu stiu de ce această carte nu este mentionată în unele dictionare importante ale literaturii române. Am să transcriu aici chiar poezia care dă titlul cărtii, poeyie care are ca moto un înscris al autorului care spune:” Dintr-un străvechi gest ars
de patru mii de ani”:

„Fosnet al cenusei memoriei stinsă a focului
peste tatuajele de calcar
cămăsi de apă limpezi între nisipuri
viermi vegetali ocolind pietrele
vuiet al găletilor căzute în fîntîni

Dar toate acestea se petreceau sub o patlagină
si într-o bună zi a iesit să vadă

Deasupra noi sedeam lîngă araci
si cărliontii ni se întindeau spre ei

Groapa de var se cam părăginise
prin ceată umblau păsările amenintătoare ale somnului
noi ne feream pe cît puteam
si el ne rezema cu cohii”
                (Gellu Naum – Athanor)

          Cu astfel de texte mă initiam într-un altfel de limbaj poetic decît cel consacrat si de care mă lovisem pînă atunci. Puteam deveni astfel un consumator de altfel de bunuri lirice, poetice decît pînă atunci. Nu mă interesau  teoriile, modalitătile de decriptare, de dezlegare a ermetismelor. Dar nici nu mă speriau poetii cerebrali, închisi, codificati. Dacă reuseam să-i înteleg din prima lectură, era bine, dacă nu, rîndul întelegerii lor urma să vină.( De aceea poate am intrat cu destulă dificultate în poezia lui Ion Barbu, pe care mult mai tărziu am citit-o cu ochii lectorului deja format – o lectură neinitiată a acestui poet poate duce la prejudecăti si la  o altă impresie decît cea corectă, Ion Barbu fiind desigur un mare poet.). Dădeau ghes peste ochii mei tot felul de cărti de poezie. Nu le voi aminti, evident, pe toate aici, menirea acestui eseu fiind si aceea de a schita o linie de slalom prin istoria poeziei românesti, cu doar punctări pe ici si acolo, care au marcat evolutia mea în primul rînd ca un bun cititor de poezie si apoi ca poet. Acum îmi dau seama că scopul lecturilor mele de atunci nu era să descopăr marele poet, marea poezie, ci să citesc pur si simplu din dorinta de a-mi forma o conditie ce presupunea o viitoare rezistentă la scris – de la început am vrut doar să devin poet. Am decis acest lucru în acea vacantă cînd am plecat de la Cîmpulungul Moldovenesc cu deziluzia unei iubiri pierdute. Ce stiam eu despre astfel de stări? Mai nimic! Eu nu, dar inima se pare că stia deja ce se va petrece cu mine.

           Dacă poeti ca Gellu Naum, Ben Corlaciu, Mircea Ivănescu, Geo Dumitrescu, Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea sau Angela Marinescu mă provocau la o altfel de veghe poetică, poeti ca Adrian Păunescu, Ioan Alexandru,  Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Mircea Dinescu sau Cezar Baltag îmi tonifiau stările poetice si deveneam, în urma lecturilor poeziilor lor, euforic, plutitor, gata să sar în pagina albă si să încerc si eu astfel de jocuri. Nu o făceam, învătînd de la început, din lecturile din Rilke, cum trebuia să mă îndepărtez de modele. Nu astfel de poeti au fost modelele mele, ci mai curînd, cum am spus, Gellu Naum si Ben Corlaciu, Tonegaru si Voronca, Mazilescu sau Ion Mircea, ca să mă refer numai la poetii români. Dar am preferat să fiu cititorul lor, decît imitatorul lor, asa cum am văzut în scrierile multor congeneri si urmasi.

           Încercam astfel, cu eforturi înmiite, să fiu un bun cititor de poezie. Nu-mi ordonasem nimic pînă atunci. Totul părea haotic, de-a valma, asa cum nu poti alege primăvara si vara dintr-o fîneată o floare anume, ci privesti toate florile în ansamblu – astfel ele fiind mult mai frumoase decît un simplu buchet asezat în vază în camera ta. Priveam oarecum, fără să stiu, evident, sociologic si mai putin estetic, tentativa mea de a acumula cît mai multă lectură a cărtii de poezie. Habar n-aveam pe atunci de Scoala lui Hans Robert Jauss de la Konstantz, de principiile fundamentale ale cititorului profesionist. Nici măcar nu doream să devin un cititor profesionist, în sensul de a trăi din citit si de a face analize critice ale cărtilor citite, după criterii si teorii prestabilite. Mai tîrziu, venind la Botosani să-si ridice Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu”, în ianuarie 1993, am aflat de la Gellu Naum că „teoria ucide poezia”. Si sunt absolut convins de acest lucru. Voiam pur si simplu să citesc, să trăiesc acele poezii cînd le citesc, să simt atunci cînd deschid o carte de poezie respiratia poetului care a scris-o. Si îmi vine în minte acum un scurt poem al regretatului poet Aurel Dumitrascu, un veritabil cititor de fond, însingurat la Borca, poem care suna asa:

„Eu nu vreau să trăiesc,
eu vreau
să citesc.”

       În acea primăvară a anului 1975, cînd viata mi-a luat-o pe o altă consistentă a sentimentelor, cînd pulsul poetic părea de-a dreptul vîscos în aerul pe care-l respiram la Botosani lîngă Sofi, care trăia poezia cîntînd-o, lîngă unii prieteni care stiau multe lucruri despre poezie - dar mi-am dat seama mai tîrziu că pentru ei poezia fusese un pojar de care se vindecaseră, unora lăsîndu-le semne ca de vărsat de vînt, nu pe fată ci pe suflet -, am realizat că sensul lecturilor mele trebuia să fie unul bine definit si altfel ordonat.
       I-am descoperit, la un îndemn al lui Lucian Valea, care în acea perioadă era mentorul mai multor tineri poeti botosăneni, pe Leonid Dimov, Serban Foartă pe care-l stia doar din textele scrise împreună cu Adrian Ujică pentru Phoenix, Emil Brumaru, din care citisem totusi înainte de asta „Detectivul Arthur” si „Julien Ospitalierul”, si căruia în acel an îi apăruse celebrele „Cîntece naive”.  La acestia, cu o recomandare insistentă, i-am citit pe Ion Horea, Alexandru Andritoiu, care în unele poeme de structură traditional-inventivă era chiar foarte agreabil, Tudor George cu lungile lui poeme singaporene, antrenant si plăcut lecturii, pe Nicolae Prelipceanu, din care mai citisem cîteceva prin reviste, pe Ovidiu Genaru si chiar Horea Zlieru care descindea direct din Ion Barbu cu ale sale jocuri erotice îndrăznete pentru acea vreme – un lot de poeti din care mai tîrziu, evident, am selectat ceea ce-mi plăcea. Dimov mi se părea de departe cel mai interesant, mai antrenant, apoi Brumaru si oarecum Foartă ale cărui engabamente mă incitau la lectură. Din Dimov am trecut în caietul meu de note poezia „Veghe”:

„Lăsati aici balerca fără toartă
Din gol, privirea să-mi înfig în artă.
Si, cînd de zmaltu-i orb voi obosi,
Să-i beau posirca din afuzali.
Lăsati si iataganul lîngă mine
Să-mi fie-aproape, negura cînd vine,
Plecati acum, vedeti-vă de treabă,
Vîntoasa, visele să nu le fure
Ce le-ati adus în strachini din pădure.
Opaitul l-aprindeti, să-mi privesc
Cum sade umbra-n jilt împărătesc
Si mă lăsati asa printre ulcioare
Să simt în unghii linistea cum moare.”

Din Brumaru:

„O, vechi si dragi bucătării de vară,
Simt iar în gură gust suav de-amiază
Si în tristetea care mă-nconjoară
Din nou copilăria mea visează:
Ienibahar, piper prăjit pe plită,
Pesti grosi ce-au adormit în sos de lapte,
Curcani păstrati în zeama lor o noapte
Spre o delicatete infinită.
Ciuperci cît canapeaua, în dantele,
Icre cu bob bălos ce ochiu-si cască
Aluaturi tapisate crescînd grele
Într-o dobitocie îngerească,
Moi miezuri de ficati în butoiase
de ou de melc, înlăcrămate dulce,
Mujdeiuri ireale, sunci gingase
Cînd sufletu-n mustar vrea să se culce,
Si-n ceainice vădindu-si eminenta
Prin fast de irizări si toarte fine
Ceaiuri scăzute pînă la esenta
Trandafirie-a lucrului în sine.”
                 (Elegie)

Din Foartă:

„Mai lasă-ne-n zăstimpul roz,
să mai jucăm putin pe funie!
Sulemenit cu chinoroz,
asteaptă de prin luna iunie,
la cu rtea noastră un matroz:

uite-l acolo, în tangaj
pe cea mai desirată scară,
cu tot: cu arme si bagaj…
Să nu ni-l faceti de ocară,
căci ne-a dat inima în gaj,

cum stă, de sase luni, asa,
nepăsător că-l plooninge,
ca un tulumbagibasa,
pe scara care stă pe-o minge,
pe mingea care stă pe-o sa…”
                                                (Preambul) 

Din Cezar Ivănescu, poet ce mi se părea că vine dintr-o altă sferă, cu un suflu extrem de puternic, luptîndu-se cu moartea la fel de gingas cum s-ar lupta cu o mireasă, am notat:

„Cînd eram mai tînăr si la trup curat
Într-o noapte floarea mea eu tea-m visat:
Înfloreai fără păcat într-un pom adevărat
Cînd eram mai tînăr si la trup curat.

Nu stiam că esti femeie – eu bărbat
Lîngă tine cu sfială m-am culcat.
Si dormind eu am visat, tu visînd ai lăcrămat
Cînd eram mai tînăr si la trup curat.

E pierdută noaptea ceea de acum
Carnea noastră de-i mai stie al ei parfum.
Poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii tale-l au
Si cad toate (mîine) putrede pe drum.

Fă-l să fie, Doamne sfinte, numai om
 Pe acel care ne-a ispitit sub pom,
Si cînd pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea
Cum cădea-va după cîntec mîna mea!!
                      (Amintirea Paradisului)

Din Mircea Dinescu:

„De-ai adormi iubit-o pe linia ferată
înbujorate trenuri te-o ocoli tiptil
din ceruri or să ningă baloturi mari de vată
vor fi betii de rouă se va dansa cadril,

va mai veni si-un înger din gările înalte
să-ti netezească somnul cu pene de păun
si arbori de sequoia se vor planta în halte
si-n piete s-or da gratis baloane de săpun,

si părul tău de raze va cotropii siberii
să sfîrîie zăpada pe capete de struti
si-apoi în reci cazarme cu genele-ai să perii
obrazu-ascuns în pernă al plînsilor recruti…

Dar tu n-adormi iubito pe linia ferată
trec trenuri îmbîxite de zgură si de clor
si nici nu stiu ce-nseamnă un trup frumos de fată
si-ncep atunci de milă să plîng în urma lor.”
(Elegie la trenurile reci)

         Poezia venea în avalansă peste mine si, cu o plăcere aproape masochistă, mă lăsam agresat de ea. De multe ori mă simteam deranjat în sensul în care spunea Naurice Nadeau, tocmai pentru a mă simti provocat si incitat de noi lecturi. Îmi apăreau noi nume de poeti foarte buni ca Dorin Tudoran, Vasile Vlad, Sorin Mărculescu, Ion Pop, Dinu Flămînd, Adrian Popescu, Ioanid Romanescu, Dan Laurentiu, Ion Mircea, care apăruse abia cu o carte, „Istm” si în acel an, 1978, cu „Tobele fragede”, care sunau altfel decît ale celorlalti. Îl urmăream cu mare atentie pe Mircea Ivănescu, de asemenea un poet ce aducea altfel de poezie în fata ochilor mei. Nu eram, desigur ca bun cititor, misogin, si le căutam cărtile poetelor Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Constanta Buzea, Florenta Albu, Nora Iuga, Iolanda Malamen, Florica Mitroi – pe care am cunoscut-o la Iasi la primul si ultimul Colocviu National de Poezie, cînd a sărit la gîtul lui Dan Desliu, iar Cezar Ivănescu la sufocanta „carte dementă” „Dacia Felix” a lui Ion Gheorghe, de asemenea pe Mircea Dinescu, la fel de agresiv si inteligent pe baricadele unor revendicări poeticesti, sau participînd la lansarea cărtilor „Epica Magna” de Nichita Stănescu si „Bunavestire” de Nicolae Breban, doi mari scriitori, de legendă pentru noi la acea vreme, moment important pentru aparitia în public a poetilor optzecisti, invitati de Laurentiu Ulici să citească în aula Bibliotecii Universitare din Iasi (Matei Visniec, Mariana Marin, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Cosovei, Lucian Vasiliu si altii). Poezia acestor poete deschidea si ea alte porti, alte sensibilităti mi se destăinuiau. Suavitatea poeziei Anei Blandiana era contracarată de vîltoarea poeziei Ileana Mălăncioiu, cum blîndetei poeziei Constantei Buzea i se opunea agresivitatea la nivel de limbaj a poeziei Angelei Marinescu. Erau deja slolomuri uriase în fata ochilor mei, iar curiozitatea mă adîncea în revelatii din ce în ce mai mari. Veneau de asemenea cărtile lui Cezar Baltag si cele ale Gheorghe Pitut („Stele fixe” a fost cumpărată dintr-o librărie din Botosani cu bratul de un discipol al lui Lucian Valea, Constantin Bojescu, si făcută codou celor ce se arătau interesati de astfel de poezie):

„Tu, iulie, cadran de foc,
colină galbenă-a tăcerii,
iubirea mea din loc în loc
a ars pe miristile verii,
si iarăsi a crescut la loc.

Ivindu-se din limpezi căi,
din însoritele corole
a unor depărtate văi,
Ana zidarului Manole
lung mă privea din ochii tăi.

O, tu păr galben-cînepiu,
cea mai înaltă dintre stele
din cîte constelatii stiu,
în flacăra iubirii mele
si eu am fost zidit de viu.

Fie să nu stiu altă zi,
să fiu de Dîmbovita smult
si mult purtat spre miazăzi
de nu te-am fost iubit mai mult
decît pot oamenii iubi…

Tu esti un astru plutitor
spre care tot alerg si nu viu,
căci mersu-i mi-i amăgitor.
Mie-mi fu dat destin de fluviu
si brate de înotător.

Mie-mi fu dat destin de fluviu…

Tu esti un astru plutitor…”

             (Cezar Blatag – Romantă fără sfîrsit, III)

 

„Moartea nu vine zîmbitoare
desi au scris maestri morti
c-a fost văzută pe la porti
în mii de chipuri de fecioare;

lucrează si ea că-i datoare
cu moartea propriei ei morti
si cu-mplinirea bunei sorti
a orice viată călătoare.

Deci moartea vine ca o vie
făptură neînduplecată
că în atîta vesnicie

omul – fiintă însemnată –
a cutezat murind să fie
cînd nu fusese niciodată.”
   
   (Gheorghe Pitut – Nouă ofrande la Sfinx, 3 Sfinx umblător)