CEATA

Nu vãzusem nimic în acea clipã, doar auzul
urca încet în sunet, pe vremea cînd
nu se aflau toate cu usurintã, cînd
toate se gãseau într-un singur loc si de acolo
puteau fi luate pe rînd,
respiratia ca divinitate, numele ca parte a lui
datã tie, ca botez din care apa se face sînge,
sîngele niciodatã apã,
zumzete si acum în creierul tãu descifreazã
parte cu parte, ca într-o arie cîntãretul
oprit de un tunet adînc,
apoi înãltat pînã în linistea din care vezi cum
se nasc sunetele ca niste îngeri din aproape nimic, –

nici nu mi s-a spus cã sosisem,
aveau grijã sã nu stiu nimic atunci,
mult mai tîrziu sã aflu din basmele lor despre cineva
care as fi putut fi eu,
sarea apelor în bucatele lor, încã un pas
peste ultimul pas,
învelit în broboade ca mai apoi în cuvinte colorate
ca zurgãlãii la gîtul cailor cînd zãpada
le înfundã auzul, ochilor un atît de adînc cer
ca într-o ceatã lãptoasã, mistuitã de ferestrele
caselor în care mã nãsteam
de-a dreptul în palmele fãcute cãus, viata
zvîcnea, nu stia nimic din ceea ce o asteaptã,
ca într-o popicãrie bila lovind în plin
ultimul popic rãmas peste noapte în cîmp,
nici nu mi s-a arãtat fata, aceasta le apartinea lor,
o zãmisliserã în nopti negre de iarnã,
nici ei n-o vãzuserã, erau usor speriati,
nu semãnam cu ce visaserã, nu semãnam cu nimic de fapt,
poate doar cu un scîncet ca în tabloul lui Munch,
nu mi-au arãtat nici umerii atît de plini de îngeri
încît nici ei nu-i puteau vedea,
coplesiti se ridicau printre ei si nu li se pãreau a fi
umerii mei, ci douã umflãturi de strigãt
gata sã crape cerul în douã,
nici mîinile nu mi le-au arãtat, le-au lãsat sã-mi acopere
ochii cu pumnii încã strînsi de pe vremea
cînd loveam în peretii de sînge sã ies,
nici acestea nu li s-au pãrut a fi ale mele, mai curînd
erau niste fire de crini îmbobociti
cu petalele roz, pline de roua plînsã a ochilor
pe care nu-i puteau limpezi de atîta spaimã,
nu mi-au arãtat nimic, m-au lãsat în privirile lor
multã vreme, pînã cînd au crezut cã-i pot privi si întreba,
ce sã-i întreb, nu-i vãzusem pînã atunci,
erau strãini pentru mine, doar eu eram de-al lor,
încercau mai curînd sã mã recunoascã,
sã mã aseze în rîndul lor, adicã al oamenilor,
ca mai tîrziu sã-i pot privi mai atent
pînã ce le voi vedea ochii mei în ai lor,
gura lor desenînd buzele mele,
bãrbia lui, fruntea ei,
pometii asemãnãtori cu ai unui ins dintr-o fotografie,
urechile mari, ca ale ei,
bratele subtiri adunîndu-se în poalele ei,
picioarele lui gata de alergare,
vocea o adunam dintre ei ca pe niste rãmãsite de cuvinte
din care încercam sã mã fac înteles,
si nu totdeauna mã fãceam înteles,
lãsat între disperarea vesnicã de-o clipã
si restul destinului ca într-o beznã din care nu puteam iesi, –
ieseam cu ei de cele mai multe ori,
dealurile erau piramidele pe care încã nu le-am vãzut,
cîmpiile, imensitatea de care-mi era fricã,
o felie de pîine plinã cu furnici,
pîrîul în care prindeau pesti, Nilul,
seara, tobele, fetele ca niste ursitoare
îmi asezau în nume toate întîmplãrile prin care voi trece,
nu mã uitau niciodatã desi pãreau cã de mine
nu-i prea mai intereseazã, –

o usoarã ceatã începea sã se aseze, umbrele lor
le mai vedeam uneori pe lîngã mine,
un soi de protectie de care nu mai aveam nevoie
dar se simtea asa cum simti briza
pe sub bluza de in uscîndu-ti transpiratia,
începeam sã am douã înfãtisãri,
una pentru ei, alta pentru mine,
cea pentru ei trebuia sã fie cît mai aproape de imaginatia lor,
cea pentru mine abia de se vedea de dupã cea pentru ei,
cînd ieseam trebuia sã fiu cum voiau ei,
cum voiam eu, abia mai tîrziu,
într-o singurãtate care mã cãuta, dependent de ea
mai tîrziu pe cînd din cel pentru ei mai rãmãsese
o vagã umbrã, cît abia-si mai aduceau aminte
cînd mã revedeau dupã ani de zile, risipitor
si schimbat în cel pentru mine care-l ducea în cîrcã
pe celãlalt, subtire si din ce în ce mai invizibil,
nici ochii nu mai erau ai lor,
devenisem strãinul pe care-l asezau cu prudentã la masã,
îl întrebau unde vrea sã ajungã, de unde vine,
abia tîrziu descopereau în memoria lor sîngele meu pãtîndu-le
obrajii brãzdati, celãlalt le explica
de ce s-a întîmplat asa, sau nici nu se sinchisea sã le spunã
ceva în care ei sã creadã,
îi privea si nu-si putea explica de ce trebuie
sã te întorci de fiecare datã la celãlalt
pentru a te putea întelege,
poate cã în timp ce primul dispãrea, un al treilea
îi lua locul, mai apropiat de ei, mai asemãnãtor,
chiar si cuvintele folosite, rãmase în urmã multã vreme,
erau aceleasi, începeau sã creadã în aceleasi cîteva semne,
le era teamã, în curînd, pe rînd, se vor topi,
tu va trebui sã le iei locul, poate un al patrulea
îl va locui pe cel pentru tine, celãlalt
retrãgîndu-se în spate pentru a se putea distinge
dintre ceilalti care vor veni mai repede decît
primii doi,
si cu toate astea peste imaginea ta de acum
vor pica toate celelalte,
nu te vor întreba nimic, nici tu nu le vei spune
mare lucru, resturile imaginilor tale
abia de se vor întregi într-un chip cãruia îi vei spune
sã se îndepãrteze, sã nu se mai arate
asa cum fãceai cînd asteptai sã aparã celãlalt, mult mai
hotãrît, mai sigur pe sine,
chiar obsesiile aceluia ti se pãreau fericiri cãutate
ani în sir, pãreau muzici
din care scoteai lumea afarã din lume,
o auzi si acum,
cel pentru ei nu o mai aude,
ei nu mai ascultã orice,
cel pentru tine se bucurã,
cade în extaz,
se vede în al nouãlea cer,
nu-l poti întoarce de acolo,
esti prea departe de ceilalti, vezi de acolo
lumea lor micã, plinã de nimicuri pe care nu le mi vrei trãite,
îti vine în cap povestea în care merele de aur
nu puteau fi culese decît de o mînã plinã de îngeri, –
sus, mult prea sus,
din acea sferã de gheatã
nu te mai puteai reîntoarce,
chiar dacã lor le-ar fi fost drag sã te aibã între ei,
nu se mai putea face nimic,
acele clipe se prelungeau ca niste nopti boreale
prin care stelele cãdeau în ochii celor ce puteau privi
prin ele ca prin niste lentile,
chiar dacã ti-ar fi dat totul, totul
era nimicul de care fugisesi,
nimic de care ei se bucurau,
nimicul în care încãpeau toate, si bune, si rele,
nimicul ce ti se pãrea ca o piele de reptilã
asezatã în pat în loc de cearsaf,
nimicul chiar ti se pãrea atît de bogat si plin de nimicuri,
încît, în acele momente de acolo din lumea acelei muzici
nu puteai coborî si lua ce ti se oferea,
poate chiar cea mai frumoasã femeie era tot înfãtisarea nimicului,
cele mai senine zile, tot ale nimicului,
cei mai buni prieteni dispãreau si ei în valul nimicului,
aurul tot, al nimicului,
mierea si laptele, ale nimicului,
toate pãreau a fi însusi nimicul,
nimicul, numai nimicul
nu-ti era îngãduit sã-l ridici în cuvintele pline de muzicã,
nici muzica de acolo nu era mai mult decît
ce-ti putea oferi nimicul,
nu ti se dãdea voie, desi nimeni nu te oprea sã pleci
sã te întorci, celãlalt, primul, cel pentru ei,
se rãsfrîngea, cum face nostalgia pulbere din sufletul tãu,
cum face dragostea scrum din inima ta,
cum face ura, nimic din toate,
rãmîneai acolo, într-un cerc din care nu puteai iesi,
nu putea nimeni intra în el,
cum este cristalul în care respirã toate fãrã sã fie acolo,
cel pentru tine izbucnea în strigãte,
lãsînd praful sã se scuture ca de pe hainele unei lungi cãlãtorii,
lãsînd îngerii vraiste, ca pe niste lacrimi pe obrazul
unei femei pãrãsite –

atunci auzi:

peretii albi ai casei tale cad, pe celãlalt
nu-l mai încape lumea, iar pentru tine
cerul e prea-nalt, iar pentru ei
a mai rãmas cealaltã-n veci, nelumea –

tãcerea spune din adîncul ei:

peretii albi ai casei, cerul îi va prinde,
cel pentru tine-l va închide între ei pe cel din
mintea lor, doar celãlalt o stea aprinde
în cerul pentru el prea-nalt

tu zici:

în casa mea peretii-s înghititi de albul cetii
din care-s zugrãviti de ani, trecutii, încît cel pentru mine
mã aduce-n lume, de unde cerul poate fi atins,
asa cum duce, cu un bãt, pe asfalt, copilul cercul –

în clipa urmãtoare, totul s-a deslusit,
s-au dezvelit înfãtisãrile pe rînd, tipãtul meu a rupt
ca pe o pînzã noaptea,
iar fericirea
loc de hîrjoanã al îngerilor care-au coborît,
îi vei simti de-a lungul vietii poate,
îi vei certa fãrã sã stii cã-i certi,
asa cum se întîmplã cînd pe umeri duci
prea mult sau nimic,
nu-ti fã din celãlalt destin,
destinul se surpã odatã cu iluzia lui,
nu pleca atît de usor în altã parte ascunsã-n tine,
nu fã cutare,
nu te-mpotrivi,
nu descãrca stelele din cer pe pãmînt,
nu urca la ele în fiece clipã,
nu domestici sîngele,
nu-l ucide,
nu chema spre tine ziua din urmã,
uitã de ea,
nu chema spre tine ziua din urmã,
uitã de ea, –

nici nu auzi toate astea, desi zilnic în urechile tale
se rostogolesc astfel de îndemnuri,
desi chiar cînd înveti uiti tot ce ti s-a spus,
în locul lor vin alte îndemnuri,
pe acelea le vei urma
asa cum face cel nevãzut pentru cel vãzut,
cum se întîmplã cu despãrtirea cuvintelor rude pînã ce
pornesc împotriva lor sã se sugrume,
asa cum fac si desfac umbrele trupurile celor uniti,
asa cum fac eu acum cînd vãd în locul meu
pe cel din urmã, prea curînd asezat,
ca o umbrã de salcie în chiar lacrima ei,
asa cum fac eu,
nu mã mai recunosc,
nu mã mai îngãdui, nu-i mai îngãdui celui pentru ei
sã se tinã de cel pentru mine,
celui pentru mine sã se catere de cel pentru celãlalt
care abia de s-a ivit dintr-o disperare
în care-i vedeam cuibãriti –

ce faceti acolo,
te asteptãm, mi-au rãspuns,
ce asteptati, pe cine,
pe cel pentru noi, pentru cã este al nostru,
ti-l lãsãm tie pe cel pentru tine pentru cã este al
celui pentru celãlalt,
si vino, vino acum cît încã se mai vede în ochii nostri,
cît încã nu s-au aprins stelele în spatele cãrora
nu se mai vede nimic,
îti va fi si tie mai usor,
este ultimul ajutor pe care ti-l mai putem da,
uitã-l –

nu le-am putut rãspunde, dar cel pentru ei le-a rãspuns
si acum e acolo cu ei,
ca iertarea pe buzele celui ce pleacã,
însãsi iertarea,
chiar cea pe care fiecare o asteaptã,
o tot asteaptã…
Home