Poetilor tineri, care îmi sînt prieteni

 

Specie îndeajuns de clar configurată azi, după o perioadă de inevitabile tatonări, mimetisme si naivităti, poezia religioasă ar avea, credem, tot dreptul la un comentariu avertizat, evoluat, profesionist, la un studiu nu doar descriptiv, ci si teoretic, la o abordare capabilă să vehiculeze si să stîrnească idei, să propună un metalimbaj, să se revendice de la un  sistem si să furnizeze modele. Pînă cînd o asemenea cercetare va fi, pe deplin, înfăptuită, rămîn multe de făcut, inclusiv primul pas.  De fapt: Cum stau lucrurile cu poezia religioasă (crestină), în general, si, mai cu seamă, cu aceea care se manifestă, tot mai îndrăznet, la noi, în contemporaneitate? În cele ce urmează, vom încerca să avansăm cîteva răspunsuri la această legitimă întrebare.

                                                               x

Poezia religioasă apartine domeniului cuprinzător al creatiei de factură spirituală. Se stie că spiritul este cel care dă viată, formă, durată, energie, în timp ce materia e amorfă, inertă, străină de orice initiativă si refractară la orice remediu. Materia e moartă, numai duhul e viu: „Duhul este cel ce dă viată; trupul nu foloseste la nimic. Cuvintele pe care Eu vi le-am grăit, ele duh sînt si viată sînt” (Ioan 6, 63).
 Literatura de orientare spirituală (inclusiv poezia religioasă) este opera unor autori cu necesităti spirituale constientizate, si se adresează unor cititori cu acelasi tip de viată interioară, fiindcă ea (în reusitele ei, mai cu seamă atunci cînd atinge inflexiuni mistice) porneste de la fundamente (nu de la imanentă, nu de la aparente) si se întoarce la fundamente. Într-adevăr, fiinta noastră ne depăseste pe noi însine, fiindcă apartine Fiintei. Toti oamenii, absolut toti, au nevoi duhovnicesti, atîta doar că multi si le ignoră, spre nefericirea lor, diminuîndu-si, în acest fel, fiinta. Or, cantitatea de fiintă absorbită în operă îi asigură acesteia trăinicie si valoare. Exact acest fapt conferă poeziei de factură spirituală noblete si anvergură. Celelalte categorii lirice, „materialiste”, sînt, mai mult sau mai putin,  minore. Istoria literaturii o dovedeste întru totul (să-i comparăm pe Arghezi, Voiculescu, Blaga cu, spre exemplu, contemporanul lor Mihai Beniuc). S-ar putea aduce, drept contra-argument, creatia lui George Bacovia. Replica noastră, în acest caz, ar fi că atitudinea marelui poet fată de imanentă este violent repulsivă (nicidecum adulatorie) si că, în traseul ascensional al impulsului liric, el intuieste vidul dindărătul oricăror aparente, fixîndu-se, însă, e drept, în teritoriul tragic dintre angoasă si revelatie, dintre neant si Existentă. Dar, evident, aceasta poate fi o discutie separată. Să revenim la ceea ce ne preocupă acum.

x

De obicei, dată fiind lipsa de rigoare si graba diverselor abordări, atîtea cîte există, se pluteste într-o foarte incomodă confuzie tipologică (si gnoseologică), anume aceea dintre poezia religioasă si poezia mistică. Este necesar, prin urmare, să se clarifice, pe cît posibil, această dichotomie, spre a se asigura demersului analitic o minimă limpezime.
Poezia religioasă (religio,-onis „credintă în forte supranaturale si adorarea lor”) este legată de o formă determinată a unei religii (ca institutie) si-i exprimă acesteia simbolurile, ritualurile, manifestările exterioare. Poezia religioasă este trăire mediată de ritual a misterului.
Poezia mistică (mysticus „ascuns”, „tainic”) exprimă substanta relatiei intime dintre spiritul individual si Spiritul universal, dintre făptura umană si Creatorul ei. Poezia mistică este trăire directă a misterului. Potrivit lui Tomas d’Aquino, mistica, în întregul ei, este „cognitio Dei experimentalis”.
Să se observe că am spus „trăire a misterului” si nu „comprehensiune a misterului”, întrucît taina rămîne, oricum, de nepătruns: „Lucrurile ascunse sînt la Domnul, Dumnezeul nostru, dar cele descoperite sînt la noi si’n veac la fiii nostri, ca să plinim noi toate cuvintele acestei Legi” (Deuteronomul 29, 29). Participarea la mister este, însă, posibilă. Orice operă, cît de cît semnificativă, se naste dintr-o criză a fiintei, dintr-o interogatie fundamentală, dintr-o mare idee trăită, ce-si are rădăcinile în ceea ce este, pe veci, pecetluit. Pare straniu, mai cu seamă pentru generatiile noastre scientiste (care, pornind de la cultul iluminist al ratiunii, au esuat în idolatrizarea instinctelor primare), dar nu cu întelegerea putem spera a întelege, la asemenea niveluri, ci, asa cum se spune uneori, mai degrabă cu inima: „Cunostinta însă îngîmfă, dar iubirea zideste” (1 Corinteni 8, 1).

                                                             x

Între mistic si religios există o diferentă de arie si de intensitate. Poezia mistică poate fi, la rigoare, si religioasă, dar poezia religioasă nu este, neapărat, mistică. Misticul cuprinde mai multe perimetre religioase, în principiu, pe toate, si, totodată, reprezintă esenta lor spirituală, eliberată de contingentele cultului, chiar dacă se manifestă, deseori, si prin acestea. În spatele unei cărti de poezie religioasă se află o religie, nu neapărat o metafizică, trăită în profunzimea ei asa-zicînd abstractă. În spatele unei cărti de poezie mistică, se află o metafizică „abstractă”, esentializată, redusă la pilonii ei cei mai fini si mai durabili, la esafodajul ei de rezistentă.
O precizare, asupra căreia vom reveni: Fiind vorba de poezie (nu de teologie sau de filozofie), ceea ce validează textele, în toate cazurile pomenite mai sus, este lectura estetică. De altfel, autenticitatea spirituală nu poate fi mimată, ea pulsînd, ca atare, doar în originalitatea si pregnanta expresiei. Altitutinea proiectului pretinde, în mod obligatoriu, altitudinea realizării. Încercările ce nu satisfac criteriile de performantă estetică (cf. infra) se exclud din discutie. Un text care nu este poezie nu poate fi, în nici un chip, poezie mistico-religioasă, indiferent ce doreste să fie, ce încearcă să fie sau ce pretinde că este. Nu se poate ajunge, cu un talent mediocru, cu o învătătură redusă (inclusiv în domeniul Scripturii), cu istrumente artistice rudimentare, la nucleul literaturii de această orientare, nucleu pe care, în ce ne priveste, îl găsim în celebrul enunt biblic „Abyssus abyssum invocat” (Psalmul 41, 9). De altfel, orice act duhovnicesc (si chiar intelectual) major este rezumat în această rostire.
 
x

Întrucît, dată fiind factura ei, poezia mistico-religioasă este, din punctul de vedere tematic, structural si atitudinal, previzibilă (cea esentialmente mistică – mai putin, sau chiar deloc), se poate concepe (imagina) o lectură ideală, tip, la care urmează a se raporta numeroasele texte concrete. Aceste texte concrete se situează fie deasupra, fie dedesubtul lecturii normative (lectură, de altfel, strict formalizată), ceea ce le plasează corespunzător pe scara valorii. Cît despre valoare, ea este confirmată de această lectură, în excelenta ei. E bine, cred, să reamintim că previzibilitatea tematică, în sine, nu exclude, cîtusi de putin, valoarea: ne gîndim la tragicii greci, la Dante, la Milton, la Michelangelo si la multi altii.. Ceea ce contează este imprevizibilitatea răspunsurilor, a perspectivei, a unghiului de abordare, a solutiilor (inclusiv a celor de ordin retorico-stilistic). Ceea ce contează este forta artistică a mărturiei de credintă. Mărturia are un caracter individual, diferentiat, imprevizibil, ea decurge din unicitatea unui destin, a unui eu particular.  De altfel, noutate absolută, sub raport tematic, nici nu există. În plus, previzibilitatea poate fi privită si invers: absenta unei teme (în context, a celei mistico-religioase) este la fel de previzibilă, la cutare autor, pe cît de previzibilă este prezenta ei la un altul.  Dar, subliniem, chiar si atunci cînd schema tematică, decelabilă în operă, pare a fi de-a dreptul tiranică, dăinuie, totusi, în afara ei, anumite imponderabile, provenite din datele personalitătii, ale eului profund, din autenticitatea, adîncimea si sinceritatea, din caracterul vital, nu conventional, ale trăirii, precum si, evident, din măiestria stilistică, din armonia gîndului si a cuvîntului. Asadar, competenta este, oarecum, dată. Urmează a se constata performanta. Interesant e faptul că, în plan ontologic si chiar hermeneutic, competenta si performanta, în situatia analizată, par a fi coextensive si concomitente. Altfel spus, acest proiect de lectură, la care ne încumetăm acum, este, totodată, o descriere a poeziei religioase.

x

Cadrul tematic, ideatic si vizionar include patru entităti: eu (identitate), lume (istorie; desfăsurarea umanitătii în timp, si chiar în spatiu), Dumnezeu (eternitate), text - acesta din urmă (textul) fiind rezultanta exprimată a interactiunii primelor trei.
Textul (volumul, poezia) este chiar tesătura de relatii stabilite între actantii marii drame cosmice: eu (fiintă) – lume (istorie) – Dumnezeu (vesnicie si fiintă în sens absolut: ebr. Ehyeh Asher Ehyeh, lat. Ego sum qui sum „Eu sînt Cel ce sînt”, Exodul 3, 14). Pe de altă parte, se stie prea bine si se acceptă cvasi - unanim că un poet adevărat, un artist, în genere, „se inspiră” din realitate, nu din ideologii. Or, realitatea nu se confundă cu aparenta, cu imanenta. Ce anume (mai exact: Cine) este realitatea, sub-stanta tuturor lucrurilor, ne spune acelasi enunt din Exodul, pe care ne îngăduim a-l cita, de data aceasta, spre edificare, în greceste: Ego eimi ho on („Eu sînt Cel ce sînt”; să se observe gr. on „fiintă”, suport pentru derivatul ontologie „teorie asupra a ceea ce există”, „stiinta fiintei în sine”). Subscriem, deci, cu toată convingerea, la o afirmatie precum următoarea: „În afară de Dumnezeu nu poate nici să existe, nici să fie concepută o altă substantă” (Spinoza, prop. XIV).  Se vede limpede, în aceste împrejurări, miza elanului liric de factură spiritual-mistică, rezonînd, pe întregul parcurs, din marile culmi ale acestui tip de creatie, pînă în palierele mai joase, mai domoale, ale enunturilor religioase propriu-zise („…le culte de la douleur, le christianisme, contient le vrai secret du passage de l’homme sur la terre” – Madame de Stael).

                                                              x

 Asa stînd lucrurile, vom întelege că poezia mistico-religioasă (cea demnă de acest nume) este definită, în plan interpretativ, de două notiuni, de două categorii hermeneutice: pe de o parte, complexitatea; pe de altă parte, profunzimea. Complexitatea si profunzimea, deseori considerate, în mod eronat, echivalente, sînt, în fapt, complet diferite una de cealaltă. Complexitatea se referă la orizontalitate, la extindere în suprafată, în sintagmă, are în vedere alteritatea. Profunzimea se referă la verticalitate, la extindere în adîncime, în paradigmă, are în vedere identitatea.
Or, spre a descifra structura complexă a orizontalitătii si structura profundă, abisală, a verticalitătii, va trebui să recurgem la o suită de lecturi, ordonate succesiv, în trepte, în scară, fiecare dezvăluind un nivel, un orizont semantic, un strat de întelesuri, o posibilitate de analiză a realitătii, un limbaj. Fiecare dintre ele exprimă o anumită substantă si se desfăsoară într-un amplu evantai de teme si motive.

x

Prima este lectura biblică, avînd, drept substantă, suportul scripturistic, identificat în onomastică, în diverse paralelisme, în similitudini, citate, concordante. Există modele tutelare: Psalmii, Pildele, Apocalipsa, Cîntarea Cîntărilor, Ecclesiastul, Proorocii, parabolele evanghelice etc. Un cititor ipotetic se poate opri aici, satisfăcut de evidenta surselor. Un altul, însă, se simte îndemnat a înainta spre un nivel încă mai elaborat al mesajului. Si, avansînd, va descoperi că lecturii biblice îi  urmează lectura etică. Substanta acesteia este Legea. Cît despre teme si motive, enumerăm doar cîteva: Interventia lui Dumnezeu în istorie; Ideea de păcat; Relatia conflictuală dintre păcat si curătie; Lupta dintre carne si duh; Seturile de interdictii si de îngăduinte; Drama omului firesc s.a..
Este foarte interesant de observat si de retinut că, la fiecare nivel, apar, ca un corolar, anume motive particulare, care asigură trecerea spre nivelul următor. Ele evocă sansa, dezideratul, tinta si reprezintă, în plan strict textual, elementul de autopropulsare, indispensabil dinamicii semantice. În cazul lecturii etice, aceste elemente de autopropulsare sînt oferite de motivele ce configurează comportamentul crestinului, ce evocă omul ideal si lumea ideală din punct de vedere etic.
În consecintă, asistăm la schitarea unui nou pas, organic, logic determinat, orientat, dinspre Lege, către cronotopul ce s-ar cuveni s-o încorporeze, orientat, mai exact, spre multimea umană, cu timpul si spatiul ei. Detinînd Legea, cunoscîndu-i preceptele, urmîndu-i îndreptările, umanitatea  ar trebui să înceteze a fi haotică si să se preschimbe într-o comunitatea organizată spiritual, cu atît mai stabilă, cu cît ordinea nu este exterioară, impusă, străină si constrîngătoare, în raport cu eul, ci ea răspunde necesitătilor spirituale constitutive, vitale, înnăscute, ale fiecărui individ, mai mult, răspunde si intereselor sale vremelnice, nu doar celor metafizice. Din nefericire, acum intervin căderile si dezamăgirea.
La cel de al treilea nivel, se află, asadar, lectura social-istorică, cea mai dramatică dintre toate.  Substanta ei poate fi definită foarte exact recurgîndu-se la numele pe care-l poartă îngerul adîncului, îngerul nimicitor, Abaddon (Apocalipsa 9, 11). Ea descoperă tabloul lumii reale si al omului real, vehiculînd, spre a-l zugrăvi, teme si motive precum: Dezastrul; Prăbusirea; Falimentul omului si al istoriei sale; Eroziunea spatiului; Moartea treptată a timpului; Ravagiile păcatului; Agonia constiintei etc. Pentru a lămuri lucrurile, mai cu seamă în ce priveste domeniul mentalitătilor contemporane, ni se pare potrivit a porni de la spusele Sfîntului Apostol Pavel, din 1Corinteni 1, 22 – 24: „Si’n timp ce Iudeii cer semne si Elinii caută întelepciune, noi Îl propovăduim pe Hristos-Cel-Răstignit… Hristos-Puterea-lui-Dumnezeu-si-Întelepciunea-lui-Dumnezeu”. Sînt evidentiate aici cele trei căi prin care constiinta recuperează misterul: semnul (miracolul), întelepciunea (ratiunea), Hristos (credinta). Or, omul vremurilor moderne, în anume ipostaze ale sale, refuză, spontan, si miracolul, si întelepciunea, si credinta, alegînd, drept unică lege a (supra)vietuirii, instinctualitatea, asociată, eventual, cu gîndirea măruntă, adaptativă, si corelată cu un mister difuz si cu o totală confuzie lăuntrică.  Asa se face că, pe locul gol, lăsat în constiinte de diversele tipuri de ateism, se insinuează si se instaurează, treptat, printr-o palingeneză sui-generis, mentalitătile păgîne. Emergenta păgînismului primar, primitiv (nici măcar a celui „întelept”, „clasic”, greco-roman, care era elaborat, subtil, care detinea un panteon sui-generis) este un fenomen de necontestat, în lumea de azi, si constituie un amplu spatiu de explorare pentru poetul (pentru scriitorul) cu vocatie mistică. În plus, emergenta păgînismului, această rătăcire, acest delir, această tragică alienare, generează dementă (nu neapărat în sens patologic), stiut fiind că, mai devreme sau mai tîrziu, omul, ce se încăpătînează să trăiască departe de Dumnezeu, omul de-spiritualizat, în genere, îsi pierde mintile, înnebuneste. Încă Gustave Flaubert vorbea, în L’Education sentimentale, de „la demence universelle”. Idolatria (fie si neconstientizată) si dementa – iată temele ce întregesc lectura social-istorică. Identificăm si aici, în zonele sumbre ale acestei lecturi, mecanismele autopropulsării textuale, altfel spus: teme ce fac posibilă iesirea din cosmarul realitătii imediate. Acestea sînt: Jertfa răscumpărătoare; Iisus pe cruce.
Trecerea spre cel de al patrulea nivel, cel al lecturii spirituale, se face, deci, ca si în etapele anterioare, firesc si necesar. Ne aflăm, aici, pe un palier istoric si post-istoric, substanta fiind Treimea, iar temele decurgînd din destinul omului duhovnicesc: credinta, dragostea, splendoarea nădejdii în mîntuire. Centrul, izvorul iradiant, al  lecturii spirituale este Iisus în slavă.
Evident, asa cum anticipam, acest nucleu complex si dens de sensuri se cuvine comunicat în coordonatele specifice limbajului artistic. De fapt, toate celelalte lecturi se realizează, implicit, prin grila estetică, prin lectura estetică, cel de al cincelea tip de contact cu opera mistico-religioasă. Lectura estetică are în vedere, ca substantă, prezenta textului în spatiul artistic, urmărind eficienta limbajului, a comunicării, diversele niveluri de organizare a discursului. Simplificînd, retinem, dincolo de ceea ce este inefabil si, în fond, inanalizabil, straturile retorice consacrate si care nu pot fi ignorate într-o cercetare profesionistă: Prozodia (rimă, ritm, măsură, strofă), Imaginea (metafora, comparatia, epitetul), Sintaxa poetică. Interesează, de asemenea, lexicul si frazarea, constructia de ansamblu a enuntului, compozitia, tectonica. O lucrare literară trebuie să înceapă convingător, să se încheie convingător si să contină, în tesătura ei, amintitele elemente de autopropulsare.

                                                              x

Toate aceste tipuri de lectură, perfect îndreptătite si valide, vorbesc, într-adevăr, despre complexitate si o atestă. Ce se întîmplă, însă, cu profunzimea, de care pomeneam la începutul acestor siruri? Într-adevăr, ne întrebăm, cum reactionează eul, individul, fiinta umană, în fata lumii si a misterului? Eul, singur, în fata infinitului si a mortii?
Ajungem, astfel, la lectura existentială, lectură puternic tensionată, rezultînd din parcurgerea, în mare, a trei trepte epistemologice, pe care le reamintim: cunoasterea senzorială (sensibilă), cea care relevă diversitatea si plasticitatea aparentei si care – aidoma cunoasterii rationale (inductive sau deductive) – este durativă; cunoasterea intuitivă, cea care relevă, în ultimă instantă, neantul, generează, în plan  subiectiv, angoasa si se manifestă instantaneu; cunoasterea prin revelatie, instantanee si ea, cea căreia i se descoperă Realitatea divină si are, drept corolar, iluminarea. Încă ceva: nici intuitia, nici revelatia (si, implicit, nici aportul lor cognitiv) nu se află sub controlul vointei subiective, ele nu depind de buna intentie, de orgoliul, de ambitia sau de stăruinta eului. Intuitia si revelatia sînt date, tin de har, de dar, de chemare (chiar în sens biblic). Tocmai de aceea, ele sînt completamente străine de trufie, de exacerbările ridicole ale egoului, de infatuările demiurgice ale sărmanului om de pămînt (ha’ adham).
Poetul mistic parcurge toate aceste trepte. „Initierea” sa porneste de la euforia (sau disforia) simplă, empirică, a simturilor (pe care nu le ignoră, nici nu le alungă, ci le asimilează, le păstrează cu sine si le valorifică în elaborarea propriului limbaj, a idiolectului său artistic), trece prin socul si prin cutremurarea contactului cu neantul si cu  angoasa (soc si cutremurare, pe care, iarăsi, le absoarbe, ca pe niste experiente inevitabile si definitive) si ajunge la momentul suprem, situat, deopotrivă, în timp si în afara timpului, în spatiu si în afara spatiului, în zona perceptiei si dincolo de orice perceptie si de orice întelegere, moment însotit de acel tremendum evocat de Rudolf Otto, moment al mult asteptatei, si al mereu surprinzătoarei, descoperiri: „Domnul este!” Asa exclamă apostolul Ioan, în capitolul 21 din cea de a patra Evanghelie, singurul din cei sapte ucenici care L-a recunoscut pe Iisus, atunci cînd Acesta li s-a arătat la Marea Tiberiadei.  Într-adevăr, din orice punct ai porni si, eventual, pe orice directie ai lua-o, dacă îti este dat să ajungi suficient de departe, ti se relevă Universul, Universalul, Spiritul. Pe de altă parte, se poate admite, desigur, că celor trei niveluri de aprehensiune lirică a lumii le corespund trei niveluri diferite în ierarhia axiologică. Una este să te delectezi (sau să te întristezi) scriind, cu măiestrie, poate, dar sub un orizont limitat, autosuficient, despre pîrîiase, nori, întîmplări si emotii, desfăcînd  si refăcînd, maniacal, cuvinte; alta este să cuprinzi, în propriul sine, si în propriul text, vidul dindărătul a tot ce oferă simturile si, fireste, dindărătul unor asemenea jocuri; si alta, în fine, să ai sansa de a traversa acest vid în prea-plinul revelatiei. Ca să nu mai vorbim de capacitatea sintezării celor trei paliere gnoseologico-estetice: ea este apanajul capodoperei.
  
                                                                x

Prin urmare, substanta lecturii existentiale este fiinta. Identificăm, aici, mari, adesea coplesitoare teme, derivînd din explorarea abisului interogativ al lăuntricitătii: Raporturile eu – lume, eu – Dumnezeu, eu – sine; Constiinta de sine a fiintei (moment esential, de altfel, în orice biografie); Spaima; Depresia; Angoasa; Iluminarea; Nădejdea mîntuirii; Viziunea Împărătiei. Si astfel, textul, pornind de la nelinistite căutări în sine si în afara sinelui, de la dureroase incertitudini si de la timide nădejdi, ajunge la fundamentale încredintări – ele însele, desi generatoare de beatitudine, strivitoare si tragice, totusi, fiindcă se încadrează, fatalmente, în datele conditiei umane, în statutul ontologic al unei făpturi care, încă de la începuturi, si-a ratat sansa. Acesta este, într-adevăr, omul: Fiinta care si-a ratat sansa! De aici derivă întreaga sa suferintă. Pe statutul său ontologic, iremediabil conflictual, se întemeiază caracterul insuportabil al vietii („…l’insupportable douceur d’exister” – Jean-Paul Sartre).
Redutabila substantă – angoasa, trăită profund, însă preschimbată în evidenta lăuntrică a mîntuirii individului ca fiintă (mîntuire adusă de jertfa hristică, prin har, ca un dar nemeritat, ca un „dar fără plată”: „don de faveur”, „faveur immeritee”, „don gratuit”, „grace”, „free gift”, gr. kharisma, lat. gratia; cf. Romani 6, 23; Efeseni 2, 5 etc.), infuzează întreaga poezie mistico-religioasă, este diseminată în text. Or, asa cum am afirmat anterior, cantitatea de fiintă înglobată în operă îi conferă acesteia durabilitate si valoare. După cum armonia si cursivitatea organică dintre complexitate si profunzime, dintre primele cinci lecturi amintite si cea de a sasea, sînt probe convingătoare ale aceleiasi valori – în plan uman, spiritual si artistic.
                                                               x

 Dacă ar fi să extragem din această succintă dezbatere cîteva enunturi concluzive, ne-am opri la următoarele:

                                                         
                                                           x

Ar fi o greseală de neiertat să se trateze cu usurintă un atare domeniu.