CRITICA
Marian DOPCEA
Armura*
„Echinox-ul este, cum se cam stie (si accepta: fie si cu noduri în gît), un miracol, atipic pentru planurile noastre, longevitatea lui depasind nu numai cele trei zile de convenienta – ci trei decenii care i-au pus la încercare, cu vitregie, deseori, vigoarea.
Seniorii miscarii (era sa zic: ordinului) au impus norme severe care au asigurat daca nu totdeauna victorii rasunatoare macar evitarea înfrîngerilor rusinoase. Eleganta scriiturii (dusa uneori pîna la ostentativa calofilie), rafinamentul imagistic, logica sintaxei si elevatia lexicului, cultura si apetenta pentru metafizic sînt armele „cavalerilor” echinoxisti care-si impun, la mai fiecare iesire în arena o atitudine nu atît provocatoare cît demna.
Nu altfel stau lucrurile în cazul lui Ion Cristofor, autor prolific ale carui variate disponibilitati intelectuale se manifesta atît în cadrul poeziei lirice cît si în acelea ale criticii, istoriei literare si traducerilor
„Armura” lui echinoxista are, ca orice armura, calitati (impune, protejeaza) dar si inconveniente (ascunde, limiteaza). Cum sa-ti afirmi identitatea cînd lupti sub flamura unui ordin? Depinde de destoinicia cavalerului – as zice. Demonstratia au facut-o si marii poeti ai Cercului (Doinas-Stanca) si seniorii Echinoxului (A. Popescu, I. Mircea, N. Prelipceanu, D. Flamând) si ceva mai tinerii I. Muresan, I. Moldovan si, desigur, I. Cristofor însusi.
…… ar pretinde ca vede, întîi, umbra lui Kavafis: Zile si nopti/ la rînd am pîndit la creneluri venirea hunilor/ cu zgomotele de lanturi, cu tînguiala femeilor, cu plînsul copiilor/ si urletele lor de fiare însetate de sînge./ Am îmbatrînit tot asteptîndu-i pe huni si acestia nu se arata/ iar moartea bea apa de ploaie din urma cailor lor”, parere pe care nu o pot contrazice, dar pe care o pot amenda remarcînd ingeniozitatea si modernitatea finalului unde situatia poetica (bun comun de sute de ani, de altfel) e rezolvata, într-adevar, într-un mod personal si neasteptat: „Azi, fiul meu, e inutil sa-i mai asteptam/ ei sînt de mult în cetate, în spatele zidurilor/ miscîndu-se nevazuti printre noi, tinînd discursuri în forum/ fac negot, întemeiaza bresle, ridica temple/ iar moartea bea apa de ploaie din urma cailor lor”.
Hunii sînt, asadar, de mult printre noi…
Acceptarea inconfortabilului adevar ca traim într-o lume barbara duce, fireste, la o poezie a lehamitei – surprinzatoare la un poet cu vocatia puritatii. Clipa cea repede, consemnata elegiac: „De cîteva milenii asteapta batrînul soare/ acest scandal al vrabiilor/ pe o creanga// si mai ales/ trecerea acestor noi luminosi/ ce duc în caravanele lor/ aurul, tutunul si mierea unui tinut/ pe unde barbatia ta a semanat/ bucurie în carnea tinerelor femei” ( De cîteva milenii ) uneori incantatoriu: „Grabite pasari de noapte/ se îndreapta spre inima mea// Fluviul îsi uita obîrsia/ ninge cu tacere din ultima stea” ( Pasari de noapte ) lasa loc unor senzatii de durata, dominate de insatisfactie, unor sumbre iluminari: „Ti-asculti în rastimpuri batrîna inima bîlbîindu-se în fata imensitatii/ privesti stelele sfredelind în bezna cosmica fara hotare” ( Chircit în întuneric ) în timpul carora existenta se prabuseste, maculata, în derizoriu: „Acum esti frate cu radacinile arborilor vestind furtuna/ tovaras cu gîndacii foindu-se printre ideile veacului/ înainte ca trîmbitele îngerilor din vitralii sa sune desteptarea/ iar mortii sa se ridice si sa umble înfrigurati pe strazi/ dupa lapte dupa carne dupa ciolan si bauturica/ ori sa cerseasca zîmbetul de încuviintare al sefului/ duminicile sa-l caute cu grabire pe Dumnezeu prin biserici/ prin portmonee prin cimitire/ printre cei ce întind mîna dupa banutul/ ce se cuvine cezarului mizeriei noastre cea de toate zilele” ( Chircit în întuneric ).
Iritat parca de propria noblete vajnicul cavaler tinde sa-si scoata armura care-l stînjeneste. Uneori o face cu gesturi stridente, chemînd în ajutor urîtul („La coltul, strazii moartea/ se scarpina-n cur” – alteori cu mînie blasfematorie: „Lumea n-ar mai racni în piete/ precum bosorogul acela libidinos/ «Lumina mai multa lumina»” ( Copacul diavolului ). E vorba de Goethe, orisicît – si parca nu s-ar face… Asemenea iesiri sînt rare, însa.
Luînd „la bani marunti” sumarul se va observa ca lista poemelor (aproape) fara cusur e impresionanta – mentionînd însa ca nici un text nu mi se pare întru totul neizbutit. Ion Cristofor este un poet care stie foarte bine ca nobletea obliga – si stie sa-si îndeplineasca obligatia cu har si rafinament: „sufletul tau// un fir de nisip/ în jurul caruia/ cosmosul îsi construieste/ perla” ( Perla ).
Voi încheia citînd în întregime Furnica , fragila capodopera a poeziei de dragoste: „I-ar placea sa urce pe muntii sînilor tai/ sa se plimbe prin vaile si vîlcelele trupului/ stralucitor ca marmura carierelor/ în amiaza./ Dar o-nspaimînta negrele torente/ în revarsare pe umeri pe sîni si pe coapse// O-nspaimînta flacarile calme/ ale parului tau/ ascunzînd melancolia/ ochilor curati ca doua lacuri alpine”.
Ion Cristofor, Casa cu un singur perete , Editura Studia, Cluj-Napoca, 2004.
Sîrb? Român
O prezenta insolita este, în poezia noastra, sîrbul Miljurko Vukadinovi c , autor (si) al unor carti scrise direct în limba româna. Ultima, Ma numesc Nichita (Editura Vinea, Bucuresti, 2005), beneficiaza de o postfata (semnata de Razvan Voncu) si de o Nota despre autor – binevenite si utile, ambele, pentru a întelege, cît de cît, situatia neobisnuitului poet.
Foarte cunoscut în tara si limba materna – unde a întemeiat, la începutul anilor '80, alaturi de românul Ioan Flora, printre altii, o miscare neoavangardista, Klokotrismul – M. Vukadinovi c a învatat româneste, se pare, de drag de Nichita Stanescu , sun al carui semn tutelar se aseaza poemele acestei ultime carti.
„Autentic exercitiu de admiratie” (R. Voncu), demersul poetului (sîrb? român?) ne obliga sa meditam asupra curioasei deveniri a lirismului (sau macar a unui teritoriu al acestuia), începînd de prin anii '60, în cele doua tari.
Ca radacinile poeziei lui Nichita Stanescu trebuie cautate si la sîrbul Vasko Popa e, astazi, un lucru de netagaduit. Un Adam Pusloji c este si putin nichitastanescian este, iarasi, de netagaduit. Si cine ar nega ca în Jugoslavia „titoista” se respira, în anii ‘70-'80, un aer infinit mai pur decît în România ceausista? Poezia era ( la ei ) acasa nu numai la Struga ci si la Pancevo, unde românul Ion Flora publica, student însa (spre invidia prieteneasca a colegilor sai bucuresteni) carti ce aveau sa atraga atentia unor Geo Bogza ori Nichita Stanescu.
Nu-i de mirare deci ca poetii din cele doua tari treceau Dunarea, cînd aveau ei chef sa o faca, pe un pod nevazut. M. Vukadinovi c a facut-o, mai tîrziu, si la propriu, stabilindu-se la Bucuresti, unde preda, la Universitate, limba si literatura sîrba.
Poezia lui este, fireste, nichitastanesciana, în masura în care autorul pare interesat mai mult de transmiterea unei stari – decît de articularea perfecta a discursului. Admiratia pentru maestrul (profesorul mort (?!) – merge pîna la identificarea cu acesta: „Mi se pare ca sînt strigat/ de cineva/ pe Calea Victoriei: «Nichita!»/ Acest lucru îmi capteaza atentia, asa/ ca nu ma întorc din literatura/ si spun: «Da, batrîne, ce doresti?»// Într-o dimineata cenusie am trecut/ si eu (singur pe lînga oglinda/ e sparta), mi-am zîmbit si/ mi-am spus:/ «Nichita, arati bine azi” ( Nichita dupa 21 de ani ).
Asumîndu-si soarta nedusa pîna la capat a lui Nichita, M. Vukadinovi c reuseste sa ne ofere, nu o singura data, sunete ce par a pleca de pe buzele acestuia: „Toti avem cinci degete/ si patru ochi în lacrimi/ si o inima deschisa/ stam aici în zapada si – si zapada se topeste/ sîntem deja un val/ de poezie/ ce ninge pe pamînt românesc” ( Ce coincidenta: cinci poeti din Belgrad ) împrumutînd procedeele si chiar ticurile: „– Nu e Sadoveanu e/ Nichita – Cine?/ – Stanescu!/ – El?!/ – Fireste/ – El!”.
Ai, citind aceasta carte, senzatia ca ai patruns într-un sanctuar a carui divinitate îsi asteapta, înca, mitologia. Gesturile si cuvintele Lui (sau ale celor care l-au cunoscut tin sa capete, în discurs, dimensiunile revelatiei – desi sînt, în fond, firesc omenesti: „Sotia Poetului Nemurit doamna/ Dora, mi-a dat atunci niste carti pe care/ Nichita le primise cu dedicatie/ din partea armatei/ poeti tineri si-o icoana pe care/ autorul Necuvintelor / o iubea atît de mult…” ( Icoana româneasca din epoca de (g)aur(a) ).
Lirismul lui care se sustine prin propriul freamat interior: „Cum arat în apele Sîmbetei?/ Cum conduc mai departe? Cum scriu noaptea fabule si fabule?/ Cum ne distrug guvernantii/ – complet ori partial”/ E bine ce tac?/ Cum traduc piatra în limba ta?/ Cum traduc fumuri/ si nins –/ ori? ( 7 întrebari si 0 raspunsuri ) îi corespund, în alte texte, enormitati simpatice si inacceptabile: „critica e pur/ si simplu/ o tîmpenie postmodernista care/ poate creste un singur copil/ melocritica” (îl consider pe Nichita Stanescu un rau necesar, dar de ce are nevoie literatura româna de acest rau? ).
Contemporaneitatea urîta si excesiv modernizata distruge dupa parerea acestui paseist sui generis, Poezia: „Maruntisul – asta e tot/ ce ramîne dupa lec/ tura: Leoaica e/ pe moarte Necuvintele / nu au schimbat nimic/ dupa revolutie Rosu / vertical s-a dus mai departe/ dar nu e real Cerul e/ mort Internetul a anihi/ lat Sensul Iubirii/ cititorule!” ( Din gnoza ).
Conditia de apostol al Ultimului Poet (majusculele îi apartin!) M. Vukadinovi c are de înfruntat, desigur, destule riscuri. Si satisfactii, presupun.
Carturaresc si rural
Nu cunosc nici vîrsta nici celelalte carti ale lui Echim Vancea ( Ocupantul provinciei , Editura Redactiei Publicatiilor pentru Strainatate, Bucuresti, 2004) – presupun însa ca aceste carti exista, ca autorul este maramuresean si ca s-a afirmat la începutul anilor '90. Ma bizui, în presupunerile mele, pe faptul ca accesul la controversatul miliard al fostului prim-ministru (cu ajutorul caruia s-a tiparit volumul) era conditionat de calitatea de membru al U.S.R., pe trimiterile (din poeme) la prieteni scriitori (G. Pârjea, Ioan Es. Pop) si pe amanuntul ca nu i-am (prea) întîlnit numele în reviste mai devreme de data mentionata.
Autorul a ales (spre regretul, probabil, nu numai al meu) sa tipareasca pe coperta a IV-a cîteva versuri în locul unei bibliografii (tot mai necesare, cred, în conditiile de azi, asa de nefavorabile difuzarii cartii). Mai putin obisnuit e faptul ca versurile citate pe coperta sînt altfel – prin asezarea în pagina si punctuatie – decît cum apar în volum. Se creeaza stînjenitoarea impresie ca apele nu s-au limpezit înca si ca în ciuda motourilor programatice (exemplu: „e nevoie sa citesti cuvintele mele cu liniste,/ nu cu inteligenta. Nu-ti ascund nimic: perdeaua/ e prinsa cu ace de propriile tale gene”, Gellu Naum) – programul nu e urmat tocmai cu strasnicie. E greu, într-adevar, sa nu te opresti nedumerit citind: „mîna tacerii pazitorilor pragului” – si sa nu te întrebi „ce-i aia?” sau „ce program e asta? ce are a face cu splendoarea motoului?”.
Exista, în unele poeme, pasaje prolixe si dezamagitoare prin pretentiozitate: „pe asfaltul din fata saptamînii/ dejuneaza timpul/ unui prezent ce ieri a fost în destul de limpede/ de întrevecimea/ unei zile care nu îl suferea prea obosita de atîta/ cautare./ Da-mi mîna! oricînd poti în schimb a ma da./ Numai ca/ s-ar putea ca într-o zi de executie/ soarele sa nu lase ca/ în seara acelei zile buciumul sa sune cu jale” ( Saptamîna asta s-a oprit lînga far. jos palaria! )
Caut (ca tot e vorba de cautare), în dictionar, „întrevecime” – si nu gasesc… Realizez, nu fara cazna, prin recitari, imaginea – si nu ma misca.
„Discursul” sacadat (datorita excesului de puncte), contine, fara îndoiala, întelesuri si intuitii lirice – dar acestea sînt deseori inaccesibile cititorului. Început rau : „poemul saturat de umblat printre straini/ descenuseaza sunetul clopotelor cersind iluminarea/ si dezamagita de goliciunea fiului/ fecioara devenita mami si-a prins crucea/ în dor”. Acest sonet ascuns în neastîmpar de ziua (care e tot atît de sonet cît Violeta episcop!) are un final bun (profund, în ironia lui familiar-blasfematorie): ba doamne hai s-o punem de o împacare. adîncul/ tau mister îsi este siesi suficienta muza. sînt nebun/ dupa capriciile tale. înalta-te si ne iarta”.
Carturaresc si rural, înclinat spre gravitate si cu un umor sucit Echim Vancea exceleaza în fixarea unor secvente epice, în fond: „…am/ o prietena în pat. «fii cuminte!) numai cine face datorii/ se îmbogateste. tu esti prea tînar/ pentru con(tr)acte/ sociale . sau pentru telefoane cu sase cifre./ dar mai ales pentru a te putea teme de/ nenorocirea în care tocmai ai/ picat… salteaua de pe podea se umplu de iertari./ am început sa o detest. prin fumul lumânarilor/ începeau sa se încruciseze zilele si/ noptile ierburilor. am început sa rîd/ patimitor si cornul suna însa foarte putin ” ( în palat iubirea asculta tacuta ) sustinute de au auz fin, atent mereu la nuantele oralitatii regionale: „statia de autobuz de la marginea satului nanesti a fost / globalizata de gornicu' satului nu-i/ decît o încurcatura de-a lui ioan es. pop prins/ cu v'-cîteva kile de luhau/ în desaga si coborît din autobuz dincoace/ de Podu' tapri . lucrurile odata limpezite se va sti/ ca era suparat, pe un poet din sat echim vancea fecioru'/ lu' mihaiu'lui'nutu' marii din neamul echimenilor si/ ca sa-l pedepseasca s-a hotarît sa arunce asupra lui// blestemul satului dar si al luminii/ sa-l întovaraseasca/ cu lumina varai -ului sau îngropat sub frunzele toamnei/ doamne ma-i io/ e ce nu a-i zînit tu ca tot omu' si sa/ întrebi cum sa atîmpara o litara de luhau pa la noi./ te-am vazut în autobuz da' n-am crezut ca ti baga în/ asemenea fleacuri…/ si deodata lumina strînge cerbii/ între genunchi./ si-am noroc ca…” ( surparea siretului la o jumatate de ora ).
Cartea nu da, cred, masura întreaga a talentului acestui poet.
Un luptator
Orgolios si de o dezarmanta sinceritate, fanatic al Poeziei ca garantie a mîntuirii si nemuririi, egoist si sociabil, proclamîndu-si geniul sau chircindu-se sub povara unor sumbre premonitii, Arthur Porumboiu a trecut, anul acesta, pragul a sapte decenii. Evenimentul a fost precedat de aparitia unei antologii bilingve ( Echilibrul în lumina/ Equilibrium in the lioght – versiune engleza de Alexandra Flora Munteanu – Editura Ex Ponto, Constanta, 2004) destul de severe: 66 de poeme din volumele anterioare si 11 inedite. Outsiderul de altadata întelege sa iasa în lume cu eleganta sobra a celui ce-si construieste constient imaginea. Douasprezece consistente pagini de Opinii critice consemneaza, judicios, cred, etapele devenirii si receptarii operei lui (debut: 1974).
Poet solar fascinat de misterele firii si tînjind dupa mistica unire cu ea, Arthur Porumboiu ar fi si un poet al fragilitatii, al puritatii si slabiciunii – ca argumente pentru durabilitatea (în sensul întelepciunii orientale). Subtila observatie apartine poetului Mircea Ciobanu, care remarca, fireste, si veritabilul simt muzical – si ispita catre poezia nelinistii, a tensiunii întotdeauna pregatite de strigat…
Constantele operei lui Arthur Porumboiu, depistate de critici consacrati ca atare, ori de poeti dispusi sa se aventureze, intuitiv în teritoriile confratilor, sînt simplitatea, transparenta, modernismul (cu simbolurile, toposurile si motivele lui, implicit respingerea experimentului si a postmodernismului), rigoarea, identificarea poeziei cu lirismul, concizia.
Vocatia imnica e certa – poetul optînd, totusi, pentru discretia în manifestarea ei. Versurile nu sînt exaltate, ci mai curînd de o emotie retinuta, precum în aceasta Stare : „Sufletul (poate) ramasese-n muntii mei/ si-l ocrotea macesul./ Stelele îmi vindecau/ privirea înfricosata: nelinistea, ca un barbar,/ nu-mi mai smulgea odoarele;/ eram cu mine însumi/ si-o tarie albastra veghea asupra-mi ca mama/ somnul pruncului” – unde împacarea cu sine însusi, dar si cu cerul primeste, precum se vede, expresie lapidara; sau ca în poemul titular – unde amiaza pare a eterniza, într-adevar, echilibrul între sufletul fragil si totusi nepieritor si stralucirea deloc îndepartata a tuturor vazutelor si nevazutelor ce-l înconjoara: „Amiaza de toamna cînd frunzele/ intra în alta culoare;/ în calmul desavîrsit/ mi-am regasit sufletul; se aurea-n soare/ ca un faun îndragostit;/ senzualele, caldele raze intrau în el/ si-l podeau cu icoane de lumina;/ catedrala ciudata si vibrînd/ de-o puritate/ imensa; o Cina/ de Taina sub bolti/ necunoscute de cei ramasi afara; o, razele se-mbatau precum strugurii copti,/ si-n mine nu se mai facea seara”.
Sub semnul seninatatii se înscriu cîteva inedite precum acesta: „sînt fericit pamîntul îmi aduce/ snopi de grîu si faguri blînzi de miere;/ pe frunte, acum, timpul nu-mi mai sculpteaza/ runele chematoare de tarîna […] Toate mi se daruie, si eu sunt chemat/ sa le pastrez prin iubire” ( Sînt fericit ) – dar poetul prefera, pare-se, poemele mai putin linistite care de la aparitia în 1999 a volumului Lupta cu îngerul negru ocupa un loc tot mai însemnat în opera lui.. Relevant pentru aceasta orientare este Diagrama frigului rosu , amplu poem ciclic (XX de secvente) si autentic poem-tipat. Elegie a mortii si a spaimelor ce o preced „[…]” propune un dramatic discurs al disperarii confesive: „Sub stelele negre,/ pupilele noastre dilatate de virusul Fricii./ Masti oarbe nu pot aduce/ ocrotire!/ Si peste mîinile nervoase,/ febrile,/ raspelul vîntului trece./ Nu-i clipa sa plîngem!/ Nu-i gura pornita în aspre blesteme,/ ci e o tacere/ înfricosata –/ Ca un doliu/ VINE FRIGUL PESTE NOI!” dar si al resemnarii: „Poporul meu se retrage în frig/ si nu-s flacari sa-l apere!/ E un demon ce scormone-n vintre,/ si ne-mparte-n bucati/ ce nu se mai pot aduna!/ Jalnic ar umbla strigatul prin lume, daca el ar mai putea sa se nasca!/ Un galben cadaveric îmi trece peste mîini si buze,/ patura-i aspra”. Finalul poemului nu lasa loc nici unei urme de echivoc: „Si vom cauta liniste,/ si vom cauta aparare!/ si nu vom gasi, si nu vom gasi!”. Cu toate acestea, mesajul pe care întregul volum îl transmite este ca moartea poate fi, totusi, învinsa!
Traim într-o epoca a parodiei, a dezorientarii axiologice, a intertextualitatii, o magma a conceptului de creatie. Toate acestea sînt, în anume sens, marci ale monstruozitatii sau chiar ale senectutii culturii. În numele acestora, o mare parte a poeziei (vai, cea riguroasa, muzicala, imnica, metafizica!) este respinsa, tendinta fiind de a fi înlocuita cu un fel de „hai la noi sa vorbim nimic”, legitimat de un discutabil consumism.
Arthur Porumboiu nu este singurul poet care se opune, prin opera si atitudine, tendintei mi se pare însa a fi unul dintre cei mai consecventi în sensul acesta. Nu am nici o îndoiala ca existenta de veacuri a Poeziei în care crede îi justifica „lupta” si ca el se va numara, cîndva, printre învingatori.
