Poet, eseist, dramaturg, traducãtor, academician. S-a nãscut la 26 aprilie 1922, în comuna Caporal Alexa, judetul Arad. Licentiat în Litere si Filosofie al Universitãtii Sibiu-Cluj, specialitatea Filosofia Culturii, în 1948. Debuteazã cu poezie în revista „Jurnalul Literar” din Iasi, condusã de G. Cãlinescu, în 1939. Între 1948-1955 a fost profesor de limba românã în trei comune din judetul Arad, apoi redactor la revistele „Teatrul”, „Lumea” si „Secolul 20”. Din 1991 a condus revista „Secolul 20”. În 1947 a obtinut Premiul „E. Lovinescu” pentru volumul de versuri Alfabet poetic, rãmas în manuscris. Condamnat politic în 1957 la un an închisoare. A fost distins cu mai multe premii în tarã si strãinãtate: 7 premii ale Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române, Medalia „Goethe” a Institutului Goethe din München pentru traducerea lui Faust (1982), Premiul European pentru Literaturã acordat de Comuna Literarã Vârset din Iugoslavia (1990), premiile revistelor „Ateneu”, „Flacãra” si „Familia”, Marele Premiu al Universitãtii „M. Eminescu” (1996). Membru al Academiei Române. Doctor Honoris Causa al Universitãtii „Lucian Blaga” din Sibiu. Presedinte al „Fundatiei Secolul 21” si director al Centrului Cultural „Paul Valéry” din România.
La 18 mai 2002, i se acordã Marele Premiu National al Academiei Internationale Orient-Occident.
Cîteva zile mai tîrziu, scriitorul avea sã treacã în nefiintã.
 
Astãzi ne despãrtim

Astãzi nu mai cîntãm, nu mai zîmbim.
Stînd la început de anotimp fermecat,
astãzi ne despãrtim
cum s-au despãrtit apele de uscat.
Totul e atît de firesc în tãcerea noastrã.
Fiecare ne spunem: – Asa trebuie sã fie...
Alãturi, umbra albastrã
pentru adevãruri gîndite stã mãrturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mãri,
eu voi fi pãmîntul cu toate pãcatele.
Pãsãri mari te vor cãuta prin zãri
ducînd în gusã mireasma, bucatele.
Oamenii vor crede cã sîntem dusmani.
Între noi, lumea va sta nemiscatã
ca o pãdure de sute de ani
plinã de fiare cu blana vãrgatã.
Nimeni nu va sti cã sîntem tot atît de aproape
si cã, seara, sufletul meu,
ca tãrmul care se modeleazã din ape,
ia forma uitatã a trupului tãu...
Astãzi nu ne sãrutãm, nu ne dorim.
Stînd la început de anotimp fermecat,
astãzi ne despãrtim
cum s-au despãrtit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul rãsfrînt,
eu voi fi soarele negru, pãmîntul.
Nu peste mult are sã batã vînt.
Nu peste mult are sã batã vîntul...
 

MISTRETUL CU COLTI DE ARGINT

Un print din Levant îndrãgind vînãtoarea
prin inimã neagrã de codru trecea.
Croindu-si cu greu prin hãtisuri cãrarea,
cînta dintr-un flaut de os si zicea:
- Veniti sã vînãm în pãduri nepãtrunse
mistretul cu colti de argint, fioros,
ce zilnic îsi schimbã în scorburi ascunse
copita si blana si ochiul sticlos...
- Stãpîne, ziceau servitorii cu goarne,
mistretul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vînatul cu coarne,
ori vulpile rosii, ori iepurii mici...
Dar printul trecînd zîmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lãsînd în culcus cãprioara cuminte
si linxul ce rîde cu ochi sclipitori.
Sub fagi, el dãdea buruiana-ntr-o parte:
- Priviti, cum se-nvîrte fãcîndu-ne semn
mistretul cu colti de argint, nu departe:
veniti sã-l lovim cu sãgeata de lemn!...
- Stãpîne, e apa jucînd sub copaci,
zicea servitorul privindu-l istet.
Dar el rãspundea întorcîndu-se: - Taci...
Si apa sclipea ca un colt de mistret.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviti cum pufneste si scurmã stingher
mistretul cu colti de argint, peste plaiuri:
veniti sã-l lovim cu sãgeata de fier!...
- Stãpîne, e iarba fosnind sub copaci,
zicea servitorul zîmbind îndrãznet.
Dar el rãspundea întorcîndu-se: - Taci...
Si iarba sclipea ca un colt de mistret.
Sub brazi, el striga îndemnîndu-i spre creste:
-Priviti unde-si aflã odihnã si loc
mistretul cu colti de argint, din poveste:
veniti sã-l lovim cu sãgeata de foc!...
-Stãpîne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul rîzînd cu dispret.
Dar el rãspundea întorcîndu-se: - Taci...
Si luna sclipea ca un colt de mistret.
Dar vai! sub luceferii palizi ai boltii
cum sta în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistret urias, si cu coltii
îl trase sãlbatic prin colbul roscat.
- Ce fiarã ciudatã mã umple de sînge,
oprind vînãtoarea mistretului meu?
Ce pasãre neagrã stã-n lunã si plînge?
Ce vestedã frunzã mã bate mereu?...
- Stãpîne, mistretul cu colti ca argintul,
chiar el te-a cuprins grohãind sub copaci.
Ascultã cum latrã copoii gonindu-l...
Dar printul rãspunse-ntorcîndu-se: - Taci
Mai bine ia cornul si sunã întruna.
Sã suni pînã mor, cãtre cerul senin...
Atunci asfinti dupã crestete luna
si cornul sunã, însã foarte putin.
 

BALADA SCHIMBULUI ÎN NATURÃ

Asa precum ne spune Herodot –
pe vremuri, vase iuti cartagineze
lãsau în zare porturi si faleze,
si strãbãtînd cu pînzele-nãltate
coloanele lui Hercule bãltate,
tãiau o mare ritmicã în bot.
În soare tactul vîslelor egale
fãcea din ele lebede regale
conduse de un Argus solitar.
Iar noaptea, cînd sclipeau pe punte focuri,
pãreau moluste dornice de jocuri,
ce-ascund la subtiori mãrgãritar.
De patru ori se scutura pe boltã
a stelelor mirificã recoltã.
Lopetile zvîcneau necontenit.
Iar cînd iesea din ape aurora,
corãbiile iuti loveau cu prora
un tãrm pierdut în dune, ostenit.
Atunci, pe punti întinse, fãrã numãr,
bãrbatii coborau, purtînd pe umãr,
ca niste urne tragice cu scrum,
trapezuri strãlucind în fel si chipuri,
le depuneau liturgic în nisipuri,
se retrãgeau si anuntau cu fum.
Erau acolo: animale, rodii,
mademuri scoase de sub vechi custòdii,
pocale, scuturi, tunici verzi cu fir,
orez roman în vase egiptene,
oglinzi si scolopendre cu antene,
sandale, sãbii, nasturi de safir.
Apoi ca la un semn, cu alte urne
în siruri ordonate, taciturne,
veneau locuitorii din tinut,
si-apreciind din ochi acel tezaur,
puneau alãturi bulgãri mari de aur
si dispãreau cu pasul retinut.
Un singur zeu privea ceremonia
si continea în corzi eufonia
de nãvi, cortegii, fumuri si splendori.
Cu scut de flãcãri, zilnic, între sfere,
el ocrotea pe douã emisfere
aceste rituri sacre si candori.
Tîrziu, spre searã, cînd metalul nobil
ardea-n cabine umede, iar robii-l
simteau în fundul calei ca un duh,
din lebede ce vor din tãrm sã muste,
corãbiile deveneau moluste
si-si rãsuceau catargul în vãzduh.
Coloanele lui Hercule bãltate
lãsau sã treacã pînzele-nãltate.
Si, patru nopti tãind talazu-n bot,
s-apropiau de porturi si faleze
corãbiile iuti cartagineze,
- asa precum ne spune Herodot.
 

ALIBI
 Noi nu putem face nici mãcar un gest
 în aceastã lume fãrã riscul
 de a-i face pe altii sã moarã.
    Camus

Necontenit, pe cîmpuri, în firide,
pe strãzi, în codri, în altar, în pat,
si zi si noapte, cineva ucide.
Am fost de fatã? Ochiul înholbat
se tulburã si neagã. Mîna neagrã
c-a fost complice. Unde-am fost, atunci?
O patã grea, de sînge, trece-ntreagã
pe fruntea tuturor, din tati în prunci.
Eu am vãzut si gestul, si cãderea.
Am auzit si strigãtul. Apoi,
cutitul, picurînd, mi-a luat vederea.
Dar l-am vãzut. Si stiu cã e-ntre noi.
Ci nu-i pot spune numele. Ce nume
se potriveste oare tuturor
copiilor, sãtui de joc si glume,
care-si ucid copilãria lor?
Îndrãgostitii intrã în femurul
unui nebun, si mor ucisi în var.
Un stol de corbi fac noapte împrejurul
cadavrelor. Si totul e-n zadar.
Ce flamurã sã punem pe cetate?
Unde sã mergem? orice drum e-nchis.
Ca dumnezeu, prin ubicuitate,
sîntem complici la tot ce-a fost ucis.
Complici – ai cui?
  Ah, înfundati cu cîrpe
gîtlejul meu – sã nu mai pot vorbi!...

Cei nenãscuti în mîndra noastrã stirpe
dorm linistiti: ei au un alibi.

friday midnight’s suite (7)

lumea e frumoasã pentru cã moare
de har:
Dumnezeu a tãiat-o ca pe o floare
si a pus-o în pahar

oare cui are de gînd s-o ofere
si cînd?
milioane de ani încã unele sfere
ne vor spiona tãcînd
 

PSALMII

psalmul I

Cum sã Te-ntîmpin, Doamne: cu ce rugã?
Ai fost copac: acum esti buturugã.
Vrei sã mã scol eu însumi din genunchi
sã-ti fiu coroanã verde, sã-ti fiu trunchi?
S-asez cu vîrful degetelor mele
pe-aceleasi bolti de fum aceleasi stele?
Eu, cel bolnav de bine si de rãu,
vrei sã mã-nalt aici în locul Tãu?

Nu, Doamne! Sînt prea mîndru ca s-accept
destinul Tãu: sã cîntãresc ce-i drept
si ce e strîmb – nimica nu mã-mbie.
Ursita creaturii-i sã-L învie
pe Creator. Ca un ocnas în zeghe
ce-asteaptã gratierea, stau de veghe
lîngã busteanul Tãu cu cioturi tari
pînã-ti vor creste, Doamne, noi lãstari.

psalmul V

Doamne, as vrea sã-ti spun Tu, cum i-as spune
celui ce-mi pune povara lui groaznicã-n spate.

Doamne, dezbracã-Te-n ceruri de soare;
leapãdã-ti luna si stelele; vino sã
batem pe jos amîndoi în sudoare
tara aceasta de cîntec si jale.
   Un rege
nu-si stãpîneste aievea regatul, decît
dacã-si conduce pe cel mai din urmã supus în
sala regalã.

 Sînt orbul Tãu, Doamne!
Fii Tu ologul pe care-l port pe cocoasã,
împrumutîndu-i picioarele mele în drum
   spre Emaus...