Versul liber si dezvoltarea
esteticã a limbii literare
Multi îsi închipuie cã a scrie în versuri libere
este un capriciu sau un mijloc de a evita greutãtile versului obisnuit,
traditional, si deci, si într-un caz si într-altul, n-ar trebui
luat în samã totul ar fi o încercare neizbutitã
de a înlocui un procedeu de versificatie consacrat de mult si singurul
într-adevãr potrivit exprimãrii poetice. Cînd
în Franta cîtiva strãini, ca Vielé-Griffin, G.
Kahn s.a., au luat, acum vreo douãzeci de ani, apãrarea teoriilor
simboliste care cuprindeau ca punct de program versul liber, li s-a zis:
da, dumneavoastrã, voiti sã scrieti versuri libere, pentru
cã nu sînteti în stare, ca streini, sã stãpîniti
versul clasic francez si vi se pare mai usor sã recurgeti la o inovatie
care dã dreptul fiecãruia sã scrie cum vrea.
Celor care întîmpinau astfel pe îndrãznetii
inovatori li s-ar fi putut rãspunde cã e dimpotrivã
mai greu sã lucrezi cu mijloace care n-au fost bine încercate
mai înainte, pe care nu le-ai primit de-a gata; a urma calea pe care
au trecut generatii întregi e mai comod decît a-ti tãia
singur drumul si a-l înlesni altora.
Asa e de fapt si cu versul liber. Numai cei care nu-l înteleg,
care-l considerã superficial, pot sã spue cã e mai
usor sã recurgi la el, pentru cã, între altele, esti
dispensat de rima obligatorie si poti pune într-un sir orice numãr
de silabe. Dacã ar fi asa, ar urma cã versul liber nu ne
dã nici o armonie, cã se reduce la ceva absolut formal, la
o iluzionare a cititorului, cãruia i s-ar prezenta aceleasi lucruri
în prozã. La aceasta protesteazã însã
atîtea versuri libere într-adevãr, fãrã
rime si cu numãr inegal de silabe care cu toate acestea prezintã
o armonie ce nu este de loc mai pe jos, chiar superioarã de multe
ori, armoniei versurilor traditionale. de unde sã vie atunci aceastã
armonie?
Aici este punctul principal al discutiei si cel pe care nu l-au înteles
bine adversarii tehnicei simboliste.
Versurile libere adevãratele versuri de acest fel, pentru
cã s-au înscris si se scriu multe care nu-si meritã
numele se întemeiazã pe principiul armoniei interne, al
muzicalitãtii strînse între cele mai mici pãrti
care le alcãtuiesc; ritmul lor, variat sau capricios la prima vedere,
este de o unitate, de o condensare pe care numai cineva cu prejuditii de
scoalã veche nu poate sã le recunoascã. În versul
traditional elementul armonic principal este rima; pe ea o urmãreste
în continuu poetul ca si cititorul; dar rima este numai o armonie
partialã armonie finalã a versurilor; cu toate acestea
pe ea s-a pus si se pune mult pret în versificatia obisnuitã,
si de aceea cîti nu s-au crezut poeti numai pentru cã rimau
cu oarecare îndemînare! De aici a urmat cã elementului
celuilalt al armoniei, si celui mai important, ritmului, nu i s-a dat totdeauna
atentiunea cuvenitã dacã rima îsi producea la sfîrsit
efectul, poetul era multumit, nu se îngrijea totdeauna dacã
ritmul era corect. [...]
Cei care scriu versuri libere, emancipîndu-se de tirania rimei,
pun pe primul plan armonia ritmicã, muzicalitatea versului, asa
cum rezultã din fiecare cuvînt asociat cu altul. Dacã
ne mai gîndim cã tot simbolistii au dat o mai mare atentiune
si altei pãrti a felului în care sînt asociate cuvintele,
anume valorii sugestive a fiecãruia din ele alãturi de celelalte,
nu mai încape îndoialã cã versificatia simbolistã
este un progres fatã de cea de mai înainte. Si dacã
versificatia simbolistã este un progres fatã de cea de mai
înainte. Si dacã versificatia traditionalã cum am
spus altã datã nu sustinem înlãturarea ei
a primit pe ici pe colo cîteva îndreptãri, pe lîngã
cele aduse de parnasieni, acestea se datoresc influentei simbolismului.
Comparatã cu versificatia simbolistã, cea veche ne face
impresia unei clãdiri avînd prin colturi unele motive de efect
ca si rima fãrã o deosebitã preocupare de armonia
esteticã a fiecãrei pãrti; versificatia simbolisticã
aminteste din contrã o clãdire fãrã înflorituri
prin colturi, dar ale cãrei pãrti sînt bine armonizate.
Dacã versul liber e o perfectionare a armoniei ritmice si dã
mai multã atentiune felului cum sînt asociate cuvintele sub
toate raporturile, este sigur cã el este chemat sã joace
un rol însemnat în dezvoltarea limbii literare, în sfortãrile
de înnobilare a ei. În locul strãlucirii false, a unei
armonii superficiale, cu care ne deprinsese romantismul si de care nu ne-am
desfãcut deplin, simbolismul ne dã si în partea expresivã,
ca si în cea sufleteascã, o armonie adevãratã,
temeinicã si de o bogãtie care nu însealã. Si
cine poate folosi mai mult din o asemenea îndrumare decît tocmai
noi care asteptãm încã limba literarã bine întemeiatã
în toate directiunile? În dezvoltarea esteticã de azi
a limbii române, simbolismul apare ca o necesitate si cei care vor
veni mai tîrziu o vor recunoaste cum ne vor da dreptate putinilor
care am apãrat-o.
Viata Nouã, IV (1908), nr. 13, p. 246-249
