ESEU
Carmen DARABUS
(Universitatea Chiril si Metodiu , Stopje, Macedonia)
Semnificatii ale cerului în lirica macedoneana contemporana: Slavko Ianevski, Iovan Koteski, Radovan Pavlovski, Ante Popovski, Mihail Rengiov
Motto: „Rasare soarele iar eu deschid ochii
sa vad unde ma aflu.
O, fiu al soarelui sînt; lacrima
dintre vis si-adevar” (Radovan Pavlovski)
Vazut ca „ manifestare directa a transcendentei , a puterii, a perenitatii, a sacralitatii” ( Dictionar de simboluri , vol. I, p. 285), cerul este arhetip mitic si poetic, filosofic si religios care provoaca revelatii, incita la raportari permanente ale perenului cu perisabilul, mediaza inaccesibilul si accesibilul într-o hierofanie eterna, a tuturor cosmogoniilor. Astrii, lumina, reflectarea cerului pe pamînt si a pamîntului în cer, miracolul fructului, viata si moartea, formele istoriei, misterele destinului sînt expresii ale acestei hierofanii. Jumatate superioara a lumii, este, în miturile chineze, principiul activ, masculin, în relatie de polarizare cu principiul feminin teluric, vazut ca pasiv. În schimb, în traditia egipteana, cerul este un principiu feminin, dar tot în relatie cu pamîntul prin casatoria zeitei Nut, a cerului, cu zeul Geb, al pamîntului, din care a rezultat zeul Ra – zeul Soarelui. Lumina nu este, asadar, aici, o hierofanie strict a cerului, ci este conditionata de prezenta pamîntului. Aceasta interrelationare face ca cerul sa fie privit si ca o Constiinta superioara, perfectiunea la care omul aspira tragic, în care vrea sa se reflecteze în momentele de nesiguranta sau, dimpotriva, de absoluta fericire, fie ea si temporara.
Materia poetica, extrem de proteica, încearca sa prinda, mereu, momente revelatorii ale relatiei umanului cu cerul si cu divanul pe care acesta îl presupune. În fond, adesea, prin intermediul cerului, umanul îsi exprima credinta în divinitatea care creeaza si asigura fecunditatea pamîntului. Daca cerul este o realitate transcendenta care suscita revelatia, nu altceva e si poezia. M. Bahtin vorbeste, în Probleme de literatura si estetica , despre incapacitatea esteticii materiale de a fundamenta o forma artistica . Ea exprima doar o organizare interioara din care lipseste „tensiunea emotionala, volitiva, a formei” (p. 48). Deci poezia adevarata e revelatia din care lipseste sentimentul încordarii, el efortului gasirii unei forme, care trebuie sa se înlantuiasca spontan, ca rezultat al emotiei. „Forma cu semnificatie estetica” trebuie intuita dincolo de materie. Poezia, precum cerul, este transcendenta. Mai mult decît emotiile noastre zilnice, „universul poeziei structureaza datele lumii printr-o interpretare unica, ce se lasa descifrata asemenea alteritatii unei civilizatii de dimensiuni numeric mici” (Ion Pînzaru, p. 213). Sensul privat al unui univers poetic si cel genial-mitic converg, se delimiteaza alternativ, în functie de convulsiile contemporaneitatii de la un moment dat.
Lirica macedoneana contemporana este, firesc, expresia unui spatiu solar, germinativ. Perceperea transcendentei celeste este mereu raportata la transcendenta fiintei care a cunoscut o istorie exceptionala.
Expresie a unui neopanteism, cerul se ipostaziaza, la Ante Popovski, în materie – si nu în orice fel de materie, ci în esentializarea pe care o presupune ideea de „fruct”: „Vazduhul e înflorit/ Sunete ale învapaiatelor culori/ Îmbata cîmpia, iar cerul/ Începe sa se aseze în chip de stea/ În fiecare fruct împlinit” ( Macii , III, p. 12). La Radovan Pavlovski atmosfera apolinica, senina este înlocuita cu una gotica; fructul nu esentializeaza cerul, ci ascunde, protector, luna de mersul timpului: „Of, aceasta sabie neagra/ Care a tulburat timpul// S-a dus sa se culce în neagra cetate/ Dar cîrtita îl roade în somn/ Luna se-ascunde în fructe…” ( Un harap negru în mars , p. 5). Prin prezenta sa repetitiva, fructul concureaza perenitatea cosmica.
Particularizat în oglinda pamîntului natal la Ante Popovski cerul preia, prin reflectie, încarcatura sentimentelor patriotice macedonene. Este un mod de a iubi grav, clar identificat prin adjectivul demonstrativ „acesta”: „Atît de mult am iubit cerul acesta/ Sub care m-am simtit ceva mai greu/ Si mult mai amar/ Decît chemarea stramosilor” ( Macii , VIII, p. 17).
Daca cerul reflecta dragostea, el reflecta si durerea sacralizata, devenind un creuzet al sentimentelor-limita: „Era toamna, ostirile plecau undeva –/ Pe cer ramînea doar semnul cel negru al crucii/ Pe care-l faceau mamele-n ruga” ( Inelul osteanului , p. 30). La Radovan Pavlovski cerul este un receptacol al sentimentelor, iar mutenia lui amplifica deznadejdea. Loc al sacrului care trebuie sa aduca mîntuirea, cosmosul ramîne indiferent la mundan: „Încovoiate gata sa se frînga vitele/ Zbiara puternic pentru fiecare corn pierdut/ Cerul este surd” ( Seceta , p. 10). La A. Popovski, evocarea bataliilor de odinioara, asadar istoria, coboara cerul pe pamînt, sacralizînd sacrificiile. Cerul nu mai este cupola ocrotitoare, vîrtejul luptei îl stîrneste sa se amestece cu mundanul: „Radacina lui minus unu înseamna un glas din vechime,/ Craniu gasit pe cîmpul de lupta./ Zi cînd cerul pe pamînt se preumbla” ( Mic exercitiu de matematica împreuna cu fiul , p. 37). Un poem al lui Iovan Koteski, intitulat Înaltimi , ce are ca subtitlu Caderea omului , aduce dimensiuni cosmice în prabusirea fiintei, lipsita de eroismul consolator. Constiinta nu mai sustine, platonician, starea de a fi: „De-acuma/ Muntii se întuneca/ Bolta se-apleaca,/ Iar nourii ameninta/ Cu urlete/ Constiintele noastre mult încercate./ Abrupta!/ Strigam dupa moarte si ea ne striga pe noi/ De parca ar fi sora preanebuna/ Nenascuta înca” (p. 38). O imagine escatologica abia schitata, cu semnificatie similara, apare la Slavko Ianevski: „Si creste pamîntul,/ Si cerul cade./ În deznadejde.// Între cerul acela si tarîna aceea:/ Ramuri, pretutindenea ramuri,/ Peste tot, fiindca ei nu mai sînt” ( Ziua mortilor , p. 42). Cerul este negru; toata poezia elementelor cosmice – inclusiv cea a soarelui – este, la acest poet, una a tristetii care le dizolva identitatea: „Cerul negru uita de cînd n-a mai fost albastru/ Din pricina noastra, Fratii negri” ( Tifusarii , p. 31). Relatia terestru-celest este prezenta aici, dar nu ca reflectare, ci ca simbioza. Nikodim este expresia macedoneanului dîrz, pentru care moartea e un refugiu temporar: „Moartea i-a dat cerul si pamîntul acesta/ Cerul sa poata visa pamîntul sa doarma în el” ( Nikodim , p. 38). Moartea e o metaforica radacina care fixeaza fiinta în pamîntul natal iubit, sub acelasi cer care oglindeste vitalitatea ierbii: „Trei viteji stau în mormintele lor:/ Ilija, Pejo, Vasiliie./ Trei viteji cu trei proiectile în frunte/ Au pornit împreuna sa vada/ Cît era de adînc înfipta o radacina,/ Stiind Luminile cerului si-ale tuturor ierbilor vii” ( Celor de la Karaorman , p. 40).
Viata terestra da consistenta cerului si aici, în absenta ei, cosmosul se dezarticuleaza. Chiar loc privilegiat fiind, cerul este asimilat singuratatii. Muzica nu este rarefiata substanta divina, nu mai preia dramele umane, ci pe cele divine. Este tacerea apasatoare a unui Orfeu însingurat care a pierdut-o pe Euridice si cerul o spune în felul sau: „În zadar soarele îl înfasoara cu firele lui/ Si-i povesteste cu glasu-i de aur/ Despre cununie/ Despre cununia care n-a fost sa fie./ Zeul e singurul însingurat/ Printre zei/ Cîntecul care desfata pîna si cerul/ se cheama liniste/ Se cheama desertaciune/ Se cheama amaraciune grea” ( Împietritul Orfeu , p, 49). În final, cerul îsi pierde consistenta sub impulsul emotiilor puternice: „Sa ne topim precum cerul,/ Prieteni: mîna aceasta-i a voastra” ( Dar , p. 50).
Loc al retragerii sufletelor, cerul capata nordice valente reci la A. Popovski, incapabile de a estompa durerea dusa de pe pamînt în înaltimi: „Si cînd ma voi trezi/ În frigul din ceruri/ Între mine si umbra mea// Tot Tu ai sa stai, o, binecuvîntare/ Care pune capat tuturor lucrurilor,/ Numai durerii mele nu… ( Binecuvîntarea care pune capat tuturor lucrurilor , p. 54). La R. Pavlovski cerul este, de fapt, refuzul participarii afective. Departarea cerului, lipsa comuniunii celesti din poemul Despartire da valente cosmice durerii umane. Cerul nu preia durerea, nu mîntuie, ci amplifica: „Ca dintii unui pieptene sînt parasit de voi/ Precum cerul în care se adînceste privirea voastra” (p. 17).
Muzica iubirii e, în schimb, totuna cu muzica celesta; pe pamînt n-are rezonanta cuprinzatoare; cîntecul iubirii, pentru a se putea exprima, se muta în cer: „Dragostea mea unde sa-mi petrec noaptea cu tine/ Pasarile cînta în rînduiala cereasca/ Ci spatiul e mic pe pamînt” ( Tînarul care se trezeste la amiaza , p. 27). Aceasta ipostaza e rara în poezia lui R. Pavlovski. De obicei, cerul e rece, departe, nemuritor, fara valente sacrale curative, în opozitie clasica cu pamîntul, instabil, supus pieirii: „Pe trupul meu tremura fulgere;/ pretuiesc/ Spaima plantelor. Cerul se uita spre/ viermanoasa tarîna” ( Paradisul copilariei , p. 29). Din paradisul terestru al copilariei cerul nu face parte, dar, compensativ, soarelui i se permite sa-l ocroteasca: „Rasare soarele iar eu deschid ochii/ sa vad unde ma aflu./ O, fiul soarelui sînt; lacrima/ dintre vis si-adevar” ( Paradisul copilariei , p. 28)..
Uneori planul teluric se reflecta în cel cosmic la nivelul dezordinii: „Descalec sa sting lumînarea aprinsa de trasnet./ Aceasta e papadia ca o samînta-ntre nori” ( Paradisul copilariei , p. 29).
Pentru a completa conotatiile nonconformiste ale cerului, el nu este nici loc de origine, nici de vietuire a îngerilor, ca în simbolistica biblica, ci a monstrilor care fac legatura dintre cer si pamînt: „În cer nascut pe pamînt alaptat/ El casa are/ Si se strecoara din viata în viata/ Si urla de parca e sfîrsitul lumii” ( Balaurul , p. 42). Nici ocrotire, nici mîntuire, nici model de perfectiune; e loc al pasarilor negre, încarnînd nelinistile: „Ma revad în pasari/ Ca în propria-mi viata (…) Uite, una neagra,/ Ce poarta foc si samînta –/ Ea zboara sa aduca povara/ Ca sa am ce vedea pe cararile cerului” ( Pasarile care se preumbla , p. 48). Cerul apare indiferent, dar si alaturi de epitete ale inconsistentei, ale tristetii, iar mîntuirea nu vine din plan cosmic, ci din mundan, singurul capabil sa umple cu viata un cer rece. Aici nu pamîntul este o reflexie imperfecta a cerului, ci cerul absoarbe viata de pe pamînt: „Binete le-am dat sau adio/ Le-am spus, dar nu-s nascute/ Pasarile acelea pentru cuvînt./ Ele au înclinatie/ Pentru cîntec, pentru iubire si zbor./ Veti zbura acolo unde n-am/ Sa mai pot sa va vad./ Daca am sa va amintesc sufletul/ În magia cuvîntului,/ Veti împietri, vremea are sa se schimbe;/ Zburati si umpleti cerul gol si pustiu,/ Ascundeti-va ca un cui în zidul muntelui” ( Idem , p. 49). De altfel, aceasta este si conceptia veche celtica privitoare la cer; el nu este cetatea zeilor, ci simpla bolta amenintatoare.
O poezie dedicata zeitei mortii, Marena , identifica efectul iubirii cu moartea, pîrjolind viata. Aici apa, cu efect germinativ, preia sclipirea cerului: „Nu e pas fara greutate/ Nu e apa fara cer… (p. 52), iar simbolistica privirii (ochiul) care are forta cosmogonica, fixeaza originea cerului în durere: „Au si cerul îsi are pamîntu-i natal/ Sau el e ochiul meu întristat întors spre Olympus/ Unde cu durerea voi semna victoria mea” ( Clima si lira , p. 56).
La Radovan Pavlovski simbolistica cerului se integreaza într-o lirica grava, a durerii, dar nu o durere metafizica, ci una a durerii concrete, exprimabile, spre deosebire, de pilda, de Mihail Rengiov la care celestul apare într-un registru tensional neoexpresionist prin care doar natura si cosmosul sînt capabile sa preia elanul emotional al tristetii metafizice: „Se stinge si scurge tristetea-mi stelara/ Blesteme si urlet în cer dau lumina” ( Începe asaltul tristetii-mi solare , p. 8). Cerul se disipeaza, îsi pierde unitatea fara a capata concretete, aducînd terestrul în metafizic: „De el cînd ma apropii – ah, fuge (…) În patru zari el se duce,/ În patru nouri/ Precum în patru ceruri/ Asteptînd înaltarea-mi” ( Lacul , p. 12). Fiorul nesfîrsirii cosmice nu creeaza o emotie pozitiva, fara participarea umana, data4toare de continut, cerul nu este decît o reflectare a desertului. Acum nu elementul terestru se reflecta în celest, ci invers: „Priveste cerul e larg –/ Ne sperie desertaciunea vesniciei” ( Nimic nu-i ca durerea însingurat-a bobocului , p. 21).
La Iovan Koteski cerul nu cunoaste o semnificatie tensionala ca la Radovan Pavlovski sau la Ante Popovski, ci marcheaza conditia de intermediar al iubirii – între cer si pamînt: „Femeie goala, cum sa te parasesc?/ Curgi pe lînga viata mea chinuita,/ Apa curata, frumusete fara pereche/ Între piatra si cer, femeie goala/ Cum sa te parasesc?” ( Femeie goala , p. 8); sau aceeasi conditie a pasarii: „Spune a doua:/ Da-mi aripile tale/ Sa odihnesc pe ele/ Cerul albastru” ( Porumbitele , p. 9). Din nou piatra si cerul stau în contact: un element care ofera posibilitatea unei raportari concrete, tangibilul, alaturi de cerul eterizat – devin identic misterioase printr-o numire altfel de catre cei plecati din tara lor pentru un timp: „Va veni primavara. (…) Si totul va purta nume tainic,/ Chiar si pelinul si piatra si cerul…” ( Pacealbarii , p. 28). La Iovan Koteski cerul apare adesea în prezenta unor alte elemente cu valoare simbolica.
Permanenta reflectie a teluricului în celest este prezenta si aici, coordonata fundamentala a spatiului macedonean, cerul se lasa infuzat de parfum floral cu valente thanatice: „În satul mort, din vreme/ Se naste timpul./ Liliacul risipit pe cer/ Se îmbata de soare/ Si lin va sa curga/ Pîna la radacina lui nestiuta” ( Satul mort , p. 30). Tot ce este esential la nivel mitic si simbolic se petrece cu participare celesta: „Si murgul ca o umbra alearga/ Sub tulbure cer” ( Sarpele , p. 33). Uneori intermediarul teluric dintre cer si pamînt este moartea; ca într-un sistem de vase comunicante, asteptînd ca cerul sa dea viata chiar în apropierea mortii: „Ascult/ Freamatul degetelor,/ Aud lovitura bulgarelui de pamînt,/ Cînd te zbati fara somn, tînguire./ Ne oprim la margine, lacomi:/ De ce mai exista cerul, pamîntul si moartea?” ( Melancolicul chip într-o fresca din manastirea Nerezi , p. 42).
Celestul si floralul apar în simbioza si cu caracter de sacra tristete; înca din simbolistica medievala, roza o simbolizeaza pe Fecioara Maria. Iesirea din vara este iesirea dintr-un anumit timp emotional: „Ti-am privit ochii/ În vreme ce suspinele tale/ Precum niste pete negre/ Pe aripile galbene ale fluturelui/ Spînzurau în mine/ Si-am vazut cum o linie blînda/ Apa si cerul împleteau trandafirul./ Mi-a ramas doar/ Sa-mi culeg lacrimile/ Si din vara sa ies” ( Kalista , p. 40).
Melancolia, care în alte versuri se transforma în durere, este cotropitoare în apropierea mortii, dar nici o lume imaginata dincolo de lumea aceasta nu este proiectata poetic în afara cerului. Eul liric nu asteapta intrarea într-o alta lume, ci semnificativ, în cerul altei lumi: „Moartea ma va cosi./ Îmi va arunca sufletul/ Si ramas în penumbra./ Voi astepta cerul altei lumi,/ O, iubita melancolie!/ Asteapta-ma!/ Plînsul acesta nu se sfîrseste-ntr-o piatra” ( Melancolicul chip dintr-o fresca din manastirea Nerezi , p. 41).
La Mihail Rengiov, uneori epitetul trimite la stralucirea astrilor. Sunetul de corn are, ca-n poemul poetului român Stefan Aug. Doinas, semnificatii thanatice. Miscarea schitara de poet este una verticala –a plecarii sufletului la cer – figurata de fîntîna (asadar, apa), porumbita (zborul) în ritmul nostalgic-mortuar al sunetului de corn: „Sapam fîntîni/ Si scoatem sunete ceresti/ Nu e greu sa stralucim printre ele/ Precum piatra aprinsa.// O porumbita cenusie/ Se apropie si ne linguseste.// Chinuiti de-atîta frumusete/ Ne cheama cornul stralucitor al vremii/ Aratîndu-ne/ Drumul spre ceruri” ( Nimic nu-i ca durerea însingurat-a bobocului , p. 22).
Si tot ca epitet asociat apei ce reflecta cerul, în raportul apa/ cer = viata/ moarte în poezia Vis si furtuni : „În ceafa ma pazesc cerestile ape/ Dar nu mai este scapare si trebuie oare sa tac?” (p. 23). În acelasi poem, elanuri suprarealist-onirice sînt disipate expresionist, în magicul cer al saptelea; steaua este însemnul celui ales sa poarte durerea în sens generic: „Oare de ce port aceasta alga-nstelata/ Cînd crestetu-mi arde-n al saptelea cer? ( Idem , p. 23). În credinta azteca, cel de-al saptele cer este identificat cu tarîmul pulberii, iar la indienii bambara – al saptelea cer (si ultimul) este, dimpotriva, regatul zeului apei, al ploilor fertile, Faro.
Parte a jocului cu sonoritati folclorice, de incantatie si blestem totodata, cerul participa, firesc, la ritualurile magice: „Cum ne prinde jocul! Vad: cu-o alba luna/ Te-a cosit vreo mîna. Vezi: purtat eu fost-am/ Pe un dinte-n dinte, pe suflari de soare/ Si de cer; ah, parte sa nu ai de mine./ De argint ti-e calul, mi-ai venit calare.// Sa ne facem jocul!” ( Jocul , p. 66). Mai mult mister decît sacru, acest joc instituie o comunicare tensionata, sublimata într-un fals ludic.
Dincolo de universurile proprii de sens, elementul comun al acestor poeti este un neoexpresionism deloc surprinzator într-un spatiu al exaltarii emotionale. Astfel, „în actul poetic se ajunge la unitatea intentionat creata” (Alonso Amado, p. 15) a unui anumit element interiorizat printr-un mod coerent al sentimentului. Sinteza a marilor ritmuri universale, cerul este transcendenta divina care impune o ordine imanenta umanului.
BIBLIOGRAFIE:
1. Alonso Amado, Materie si forma în poezie , Bucuresti, Editura Univers, 1980.
2. M. Bahtin, Probleme de literatura si estetica , Bucuresti, Editura Univers, 1982.
3. Roger Caillois, Mitul si omul , Bucuresti, Editura Nemira, 2000.
4. Jean Chevalier si Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri , vol. I, Bucuresti, Editura Artemis, 1995.
5. Slavko Ianevski, Taina, joc, simtire , Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 1981.
6. Iovan Koteski, Dragoste si moarte, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 1981.
7. Radovan Pavlovski, Maya , Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 1981.
8. Ioan Pînzaru, Practici ale interpretarii de text , Iasi, Editura Polirom, 1999.
9. Pentru o teorie a textului. Antologie „Tel Quel” , Bucuresti, Editura Univers, 1980.
10. Ante Popovski, Macii , Editura Cartea Româneasca, 1981.
11. Mihail Rengiov, Poezia si fluturele , Editura Cartea Româneasca, 1981.
12. Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutica , Editura Humanitas, 1998.
