cu plete de iederi, nebuna pãdurii,
azi frica de beznã e doar amintire;
* * *
chiar si iernile cele mai lente,
PASTEL
sînt struguri dulci ca degetele doamnei
în fosnet de ierbare, sub butucii
apoi, pustiu cu hãrnicii de ciori:
VINATOARE
brume îmbracã toamnele blînd:
departe de cercul arsului burg
doar o fluturare pe aburi de-ochean -
* * *
iubita cu pãrul prins în harfã
* * *
subtire,
NOAPTEA
orbite adînci si hohot în pesteri,
asa te stiam, copil, din poveste,
de prunci rãpitoare, o inimã slutã,
corb, ochii ce-i pradã a celor ce plîng,
hãtisuri cu haite de lupi hãmesiti,
lung vãl desirat în colturi de lunã
genune în care si gîndul se-neacã
un nor care vine, o umbrã ce pleacã,
poti fi de argint o mreajã de lunã,
o boltã cu stele clipind jucãusã,
odihnã, uitare de ieri si de mîine,
plutire pe ape retrase la tãrmuri,
sir lung de prieteni cu fete senine
si iar alte chipuri, o mutã mireasã
întinsã alãturi cu ochi de fîntînã
în leagãn de vise, un zîmbet subtire,
un cerc de pleoape, o poartã deschisã,
un drum vãlurit printre blînde coline,
sperantã ascunsã cã nu mai ai capãt.
neauzit, fãrã nea într-o doarã,
ne vor depãsi visul cel lung:
lupoaice cu ochii de mente
le-auzi bîntuind pe afarã
si noptile nu le ajung.
ivite printre faldurile toamnei,
brumate perle-n cosuri de nuiele
si musturi în rãcoare de ulcele
prin care scurmã vulpile si cucii
iar se topeste via ruginitã
în auriuri de comoarã scitã
cînd crivãtul miroase a ninsoare
în giulgiul lui decembre te-nfãsori
iar linistea e corn de vînãtoare.
culegãtori de frunze vor ascunde
fosnetul lor pe sub arcade fumegînd
si tristetea plopului tînãr în urne
din vie rãsunã un corn de aramã,
spre ultima vulpe în rosul amurg
gonacii si haitele-si cheamã
limpezindu-si cãtarea în soare,
la prima si ultima lui vînãtoare,
milosul împuscã un nor de mãrgean.
lîngã fereastrã, sus în foisor,
asteaptã-mã sã ti-l desfac usor
si sã ti-l strîng la ceafã în esarfã
atent sã nu îti smulg un fir în pripã,
sau sã nu isc cumva un dezacord,
din struna cea mai scurtã care tipã
ca stolul ce pluteste dinspre nor
cu-aripi tremurãtoare de arpegii
nestinse ca misterul din iatac
în care se iubeau odatã regii,
tu cînti la harfa veche si eu tac...
cã-i aproape de izvoare,
îmi trece dunãrea pe lîngã usã
prelung cotitã, albã ca un drum:
cînd plec spre deltã, ca o migratoare,
pun cheia-n peste, pestele în gusã
de pelican cu pene vechi de fum.
