Gabriel DALIS Praguri
: vom trăi cu zorii pe mărăcini,
nu vom escalada doar ziduri si clipe.
În depărtări, somnul – nesprintenul adînc –
Va vrea cum nimeni altul o ploaie românească,
Neregăsiri si fluvii sau false însotiri…
Fiinta apei verzi, cu încîntare,
Va spune iar tăcerii idei si gînduri noi
Re-regăsind durerea..
Nu vom escalada ziduri si clipe.
Vom scrie si ne vom citi.
Gabriel Dalis plînge
: o altă vreme în singurătate,
o altă vreme spre necunoscut,
copac fără urmas pe-un cîmp sălbatic.
În orizontul gol, Gabriel dalis plînge
Cu puritatea înca vie si beteagă.
Caută. Caută
Un destin,
Dar căutarea naste acelasi drum pustiu în toamnă.
Splendori
: trăiesc printre copaci rezemati sau distrusi,
deprind felul de-a supravietui ploilor,
tristetilor verzi, în locul desei treceri
numite nemiscare.
Trăiesc printre copaci din alte vremi –
În scorbura unuia mi-am găsit colibă;
Tineretea mea si bătrînetea lui –
Două mari si grele splendori împreună.
Trăiesc printre copaci. De la o ploaie la alta
Învăt înfrunzirea, desfrunzirea si coacerea.
Fluxul, refluxul, staticul…
Distrugerea, echilibrul, visarea…
Poetul, copacul si poetul iar
: copacul într-o piesă de teatru,
doar anul acesta va fi nemiscat –
piatra verde
cu asfintitul umbră, prin fereastră…
nu-n primul act, al doilea, ci-n al treilea
va spune replica de-o stie atît de mult –
„în ochii nostri
cu ziduri albastre
va licări un sens – al pierderii timpului”…
nu disperati tineri,
nu plîngeti femei cu mîinile muscate de prunci,
copacul într-o piesă de teatru!
Aducerea fericirii
: depărtarea e o creangă plesnită,
în fiecare poem trăieste umbra ei
încenusată de un fulger.
Pentru tine si pentru mine,
Lumea depărtării
Si lumea plesnirii
Distrug durerile numite linistea noastră.
A iubi o tăcere
Înseamnă a nu avea un vis,
A întelege inima unei tăceri
Înseamnă emotia că Dumnezeu chiar există…
…………………………………………..
eu nu pot distruge măcar o tăcere,
nu stiu decît în a visa
regăsirea trecerii timpului
si aducerea fericirii.
