4  AM DECIS CĂ ESTE TIMPUL SĂ MĂ ÎNDRĂGOSTESC
SI SĂ ÎNCEP SĂ SCRIU POEZII, CA SINGURĂ ALTERNATIVĂ VIABILĂ LA ASTEPTAREA MORTII

 

Cassian Maria SPIRIDON: Dragă Adi Cristi, cînd si în ce context ai debutat? Cine ti-au fost mentori? Cînd ai scris primele versuri si de ce?
Adi CRISTI: Iată o întrebare ce te pune în situatia recursului la memorie. Am debutat ca poet cu un ...afis împrăstiat prin toată casa. Pe calorifer, pe geam, pe peretii camerei. O coală A4 pe care am scris o poezie... „dintr-o bucată”, multiplicată prin rescriere ei de foarte multe ori. Cred că atunci am comis si prima carte de poezie, dacă as fi adunat toate aceste copii între coperti. Evident, ar fi fost o carte ce ar fi numărat un singur poem. A fost prima mea poezie scrisă într-un moment în care, cred, nu eram sigur pe mine că as fi avut forta necesară de a scrie doar o frază întreagă. Murise cineva, necunoscut mie, ce a produs această descătusare, intitulată „A murit un om”. Ei bine, omul acela era Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar relatia mea cu el se rezuma la faptul că, în ultima sa vizită de lucru la Iasi, eu am reusit să mă catăr pe Cadillacul oficial, ajutat de personajul în cauză, despre care aflasem mai tîrziu cine este. Atunci, pentru mine, era un nene care mi-a dat o mînă de ajutor să mă plimb cu frumoasa limuzină americană pentru a avea ce povesti copiilor de la bloc. Bunică-mea văzînd dezastru care l-am produs prin casă cu afisajul meu mortuar si mai ales cît de afectat eram de moartea lui Dej, mi-a luat productia literară si a dat-o unei colege de-a ei ce lucra vis a vis de bloc, la Flacăra Iasiului. Aceasta a fost prima mea poezie scrisă. Evident, după aceea nu mi-am mai iesit nimic, poate si pentru că, între timp, se încăpătîna să nu mai moară nici un cunoscut. Mai tîrziu, peste cîtiva ani buni, după ce fratele meu, poetul Sorin Rosca, îmi preluase nebunia de a scrie, am decis că este timpul să mă îndrăgostesc si să încep să scriu poezii, ca singură alternativă viabilă la asteptarea mortii. Aceste productii le-am prezentat în Cenaclul „Mihai Eminescu” de la Casa Tineretului, cenaclu condus de criticul Virgil Cutitaru. Evident, ceea ce a urmat s-ar putea compara cu adevăratele măceluri. Cînd am văzut că, asa de hăcuit cum am iesit eu din prima mea confruntare publică tot mai caut să scriu poezii, atunci mi-am dat seama că, ori eu nu sînt sănătos la minte, ori, într-adevăr, am sansa de a fi blestemat să ajung poet. Apoi, a urmat prima mea poezie publicată în revista Cronica. Din acel moment a început lupta mea pentru a vedea lumina tiparului.
Una din primele tale cărti, Play-back (1983) a fost pe larg comentată, numeroase săptămîni, de Eugen Barbu, în „Săptămîna”. Ai dat si o replică ce n-a fost publicată. Cîteva amintiri despre acel moment?
Cartea „Play-back (fiinta lucrurilor)”, apărută la Editura Albatros în 1983, urma Caietelor de debut, apărute la aceeasi editură în 1982, chiar dacă ele premiau cărti depuse la concurs în 1979. De această dată, redactorul cărtii a fost Gabriela Negreanu, iar directorul editurii era Mircea Sîntimbreanu. Fiind primea mea carte de autor mai consistentă, „cu cotor” (în 1979 la Iasi îmi apăruse o brosură „După sentimente”, editată de Silviu Rusu), i-am dat o foarte mare atentie, începînd de la selectia textelor si pînă la conditiile tipografice în care a apărut. Doream să fie nu neapărat altceva, decît era pe piată cartea de poezie a generatie mele, cît cartea în sine să arate cît se poate de îngrijit. Cu o sticlă de votcă am mers într-o după-amiază la tehnoredactorul editurii, Cornel Cristescu, iar acesta, adăugînd un suc de rosii dumnezeiesc peste Ruscai Vodka, a reusit pînă noaptea tîrziu să-mi tehnoredacteze volumul de poezii ce avea să declanseze atacurile violente din „Judecata de Apoi a poetilor”, rubrică semnată de Eugen Barbu si consiliată de Corneliu Vadim Tudor, în revista Săptămîna. A început cu Ion Stratan, după care am urmat eu. Era un punct de vedere al celui care nu putea să realizeze faptul că poezia poate fi scrisă si altfel decît a făcut-o cei din generatia 60. Într-adevăr, am dat un „drept la replică” revistei, rămas fără nici o finalitate, în care, la rîndul meu, mă revoltam si-i făceam arsice pe cei care profesau pupincurismul ca sistem axiologic.

Cînd si cum ai publicat prima carte? Cum a fost primită de critică? Te mai reprezintă?
Dacă ar fi să respect ordinea aparitiilor editoriale, prima mea carte este „După sentimente”, o brosură de poezii apărută la Iasi. Mai apoi, în timp, am observat că această dimensiune de carte, acest format de carte, se practică în lumea întreagă. Dar, pentru mine, prima carte, în întelesul „cărtii cu cotor” a fost „Play back (fiinta lucrurilor)”. Este o carte care a avut o critică pozitivă, în ciuda „măcelului” din revista Săptămîna. Despre ea au scris Nicolae Manolescu, Cezar Ivănescu, Liviu Mihaiu, Dan Laurentiu etc.

4 „LUPTA CU INERTIA” A FOST, ÎN CELE DIN URMĂ, O SANSĂ DE EVADARE DIN LUMEA INDUSTRIALĂ ÎN LUMEA POEZIEI

În ce împrejurări s-a născut Lupta cu inertia? Dar Studioul de poezie? Pe cînd o carte a Studioului de Poezie?

„Lupta cu inertia” a fost, în cele din urmă, o sansă de evadare din lumea industrială în lumea poeziei. Ideea a fost a poetului Al. Tacu, care a beneficiat de întelegerea si, mai ales, de sprijinul unuia dintre cei mai atipici directori de întreprindere socialistă, Al. Dumitrache. Pentru patru poeti a fost însă o sansă istorică de întîlnire, de cunoastere. Astfel, Cassian Maria Spiridon, Aurel Stefanachi, Nicolae Panaite si Adi Cristi au reusit să definească o grupare distinctă de scriitori rămasă în constiinta criticii sub denumirea „gruparea de la CUG”, sintagmă pe care cu foarte mare usurintă a invocat-o si Nicolae Manolescu la editia din acest an a „Zilelor Convorbiri Literare”. Studioul de Poezie s-a impus ca o necesitate pe care grupul celor patru poeti a simtit-o la un anumit moment, mai precis în 1982, pe 12 decembrie, cînd Studioul de Poezie si-a inaugurat seara magică pe care avea să o ofere iubitorilor de poezie, o dată pe săptămînă, în ziua de joi, începînd cu orele 18, la Muzeul Teatrului din strada Vasile Alecsandri. Primul invitat a fost Mihai Ursachi. Organizatorii ofereau poetului invitat cadrul propice desfăsurării poeziei sale, după un scurt interviu luat în direct, în fata spectatorilor. Urma lectura sau chiar interpretarea unui volum de poezie încă nepublicat, de către actori, poezia fiind într-o perfectă tovărăsie cu muzica. Astfel, pe parcursul mai multor stagiuni, au ajuns la Iasi, pe cheltuiala noastră, cei mai mari poeti ai României. Am reusit conturarea pe viu a generatiei 80 si nu numai. Ideea unei cărti despre Studioul de Poezie nu poate fi abandonată, cu atît mai mult cu cît ea va putea fi ilustrată cu o „casetotecă” de aur. Marii poeti ai tării recitîndu-si poemele. Trebuie doar să reusesc să-mi fac loc în programul si asa destul de stufos în care sînt implicat. Mai mult, încercăm de cîtiva ani să punem în functie din nou această întreprindere a Studioului de Poezie.

Cînd ai realizat că vocatia ta este literatura?
Nu stiu dacă am sesizat acest lucru vreodată. Poate nici nu era necesară această identificare. Eu, tot timpul am făcut ceea ce am crezut de cuviintă că vreau să fac. Am jucat fotbal pînă cînd am decis că „un ochelarist” nu poate să facă performantă si am abandonat acest sport, chiar dacă, la acea vreme, aveam cîteva convocări în lotul national de juniori. Am scris poezie si scriu în continuare poezie si, mai nou, proză si publicistică, poate si pentru că mi-am dat seama că un bărbat cu ochelari nu poate fi incompatibil cu acest tip de activitate. Cred că, lipsindu-mă de poezie m-as lipsi de mine, ceea ce nu mi se pare ceva drept si nici măcar o urgentă. Îmi place să fiu ceea ce fac.

4 NU MI-AM TRĂDAT POEZIA PRIN EDITORIALUL PE CARE ÎL SCRIU ZILNIC, DE 16 ANI

După ’89, ai înfiintat un ziar, „24 Ore”, pe care îl păstoresti si astăzi. Te-ai dedicat cu totul gazetăriei. Care sînt pericolele ce-l pîndesc pe un scriitor dedat publicisticii?

Niciodată nu am simtit că, adăugînd preocupărilor mele si jurnalistica voi trăda poezia. Nu fac parte din rîndul celor care îsi scriu poemul „în timpul liber”, asa cum nici nu sînt de partea celor care spun că nu pot să mai facă si altceva pentru că sînt preocupati si concentrati în a-si scrie marea operă. Chiar si atunci cînd învătam în facultate să construiesc case nu am părăsit poezia, lucrarea mea de diplomă avînd ca enunt un poem, urmat de un film despre o constructie metalică. Ziaristica face si ea parte din mine cu aceeasi fortă cu care un blestem te poate considera prietenul lui dacă îl placi, dacă îi arăti lucrul acesta prin atentia pe care i-o acorzi. Nu mi-am trădat poezia prin editorialul pe care îl scriu zilnic, de 16 ani, asa cum nici ziaristica nu mi-a înăbusit poezia. Poezia si articolul de ziar trăiesc în acelasi bloc, pe acelasi palier, cum mai trăiesc vecinii buni. Cel mai mare consum de timp si de energie îl regăsesc în partea de administrare a afacerii Trustului de Presă 24:ORE, spatiu în care mă simt cu adevărat acel puscărias, condamnat la închisoare pe viată, condamnat la găsirea lună de lună a banilor necesari functionării afacerii, asigurării existentei a cel putin 150 de familii ce depind de statele de plată aprobate de mine.

Fiind acaparat de jurnalistică, nu prea ai mai fost prezent în arena literară. Cum percepi reîntoarcerea în jungla scriitoricească?
Aici ai dreptate. A fost o neglijentă de-a mea. O scăpare, fără nici un fel de rea intentie. Mi-am dat seama, într-un tîrziu, că asa cum cartea scrisă si nepublicată este mai mult o carte nescrisă, tot asa si un scriitor absent din viata breslei este mai mult un scriitor uitat, pierdut, decît unul despre care se poate vorbi. Reîntoarcerea mea „printre cei rămasi în viată” nu a sesizat o schimbare de atmosferă, o purificare a unor conflicte între scriitori. Vreau să-ti spun că, absenta mea de 16 ani, poate fi percepută ca fiind absenta datorată unui concediu de odihnă de 30 de zile. Acum, m-am întors din concediu si totul mi se pare O.K.

Desi ai publicat cîteva cărti după ’89, nu prea au avut ecou în revistele literare. Care crezi că ar fi motivatia? Ce-ti propui pentru a iesi din acest con de umbră?
Punct ochit, punct lovit. Înainte de 1989 am reusit să public doar trei cărti. După 1989 am publicat 14 cărti, din care trei sînt de publicistică si restul volume de poezie. Cu sigurantă că, „discretia criticii” fată de aceste volume mi-o asum eu, atîta timp cît, am dat o atentie foarte mare scrierii si publicării lor, ignorînd partea de promovare, de marketing editorial. Cu toate acestea, două dintre aceste cărti au luat premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Iasi. Va trebui, fără doar si poate, să recuperez acest tip credibil si singular de promovare a cărtii prin reactiile criticii.

4 LA FESTIVALUL DE LA HAVANA POEZIA ROMÂNEASCĂ    SI-A CONFIRMAT CLASA DE POEZIE IMPORTANTĂ A LUMII

Ai fost, la începutul acestei veri, la al XI-lea Festival International de Poezie de la Havana – Cuba. Cîteva impresii de la acest eveniment poetic.
Aici sînt două reactii. O reactie propriu-zisă despre Cuba, o întoarcere în comunism, redescoperirea unor reflexe crezute a fi uitate si, a doua reactie despre festivalul de poezie în sine. Prima reactie m-a provocat deja la scrierea unei cărti, de fapt, a unei treimi de carte, celelalte două treimi fiind asumate de tine si de Valeriu Stancu, încercînd astfel să vedem Cuba prin trei priviri diferite. Despre festival pot să spun că m-a impresionat nu atît prin organizare, cît mai ales prin numărul mare de poeti din toată lumea care au acceptat invitatia lui Alex Pausides. Fără a face uz de o modestie gratuită vreau să spun că, poezia Românească si-a confirmat clasa de poezie importantă a lumii, drept pentru care, chiar dacă această editie a fost dedicată poeziei slave, organizatorii au recunoscut faptul că au fost nevoiti să acorde poeziei Române o seară specială.

Care sînt următoarele aparitii editoriale? Ce alte proiecte te preocupă?
Anul acesta, lucrez la următorul volum de interviuri „24 de întrebări în 24:ORE”, precum si la volumul al XVI-lea de publicistică, intitulat de această dată „5000 de zile sub nopti”. De asemenea, sper să termin romanul „Provocarea”, un volum bilingv de poezie Româno-spaniol (pentru festivalul poezie din Mexic, la care am fost invitat în această toamnă). Lucrez de asemenea la primea mea antologie de poezie. Pe „masa de lucru” sau, mai corect spus, în calculatorul meu personal mă asteaptă un nou volum de poezii.

Tema acestui număr al revistei este Poezie si apă. Ce ne poti spune despre acest subiect?
Poezia este vitală pentru viată cum este si apa – poate fi o temă de explorat.

Cîteva cuvinte despre revista de cultură poetică „Poezia”.
Trebuie să recunosc că acest proiect a fost gîndit „de cei patru” încă din perioada în care nu tot ceea ce gîndeai puteai să si înfăptuiesti. Parcă dintotdeauna ne-am dorit o revistă de poezie, ce ar fi trebuit să se intituleze Poesis. Ei bine, cred că tu ti-ai asumat si ai reusit să realizezi acest vis, drept pentru care, nu pot decît să te îmbrătisez cu acea sinceritate ce ne-a tinut unul lîngă celălalt, indiferent de traiectoriile noastre „în viata civilă”. Poate că noi am fost printre putinii scriitori care au înteles că în viată, dar în special în literatură, este loc pentru toti. Chiar dacă viata în sine este o competitie, nu trebuie să cădem în capcana sfîsierii, a măcelului colectiv, doar pentru a trăi cu obsesia că sîntem primii. Si A. Toma în timpul vietii lui a crezut că este primul, pentru ca, mai apoi, istoria literaturii Române să-l regăsească la lada de gunoi. „Poezia” a devenit un spatiu pe cît de generos si reprezentativ pentru poezia Română, pe atît de necesar dialogului între spirit si materie. Poezia se face cu spirit, în timp ce „Poezia” se face doar cu bani.

Interviu realizat de Cassian Maria SPIRIDON