ESEU  

 

Bogdan CRETU

 

STRATEGII DE CONSTRUCTIE ÎN POEZIA LUI MATEI VISNIEC

 

În fuga lor necontenita dupa experiment, poetii optzecisti modifica si retorica textelor, dar si structura acestora. O perioada, printre ei de un real succes s-a bucurat poemul lung, amplu, ce le permitea sa dea frîu liber fluxului verbal, deconstruind astfel, la modul parodic, discursul poetic anterior, încercînd mai multe cai stilistice în limitele aceluiasi text. Exemplele sînt cunoscute si s-au bucurat, cel putin printre membrii titrati ai gruparii, de un real succes: O noapte la opera de Mircea Cartarescu (care în 1990 bate recordul cu a sa epopee a literaturii numita Levantul ), Noua variatiuni pentru orga de Nichita Danilov, Evoe! de Liviu Ioan Stoiciu, Budila-Express de Alexandru Musina, Pentameronul de Ion Stratan sau Izgonirea din poezie de Ion Muresan si atîtea altele. Pe spatii largi, tinerii poeti ai anilor 1980 îsi permiteau sa lase textul sa se conduca singur, efectul creîndu-se, de cele mai multe ori, conform tehnicii bulgarelui de zapada, prin acumulari succesive, contînd mai mult atitudinea exprimata prin intermediul poemului, jocul în sine, iar nu un sens unitar, cu atît mai putin o exteriorizare a propriei intimitati.

Matei Visniec manifesta, în mod paradoxal, o tendinta à rebours , simplitatea, concizia fiind date ale discursului sau liric. Observînd aceasta nota particulara a poetului în cadrul generatiei, Gheorghe Perian remarca si el faptul ca economia verbala devine, cu rare exceptii, o directiva a întregii sale creatii. 1 E drept ca unele bucati din ultimul volum de poezie din anii '80, cum ar fi întregul ciclu intitulat Fuga , cam prolix si mizînd prea insistent pe acelasi principiu al blestemului convertit eminescian în binecuvîntare la adresa dusmanului, precum si unele piese de teatru în care se vorbeste mult, dar, conform poeticii absurdului, se comunica prea putin, ar contrazice aceasta constatare, dar exemplele sînt prea putine si neconvingatoare pentru a ne determina sa abjuram de la ea. Simplitatea textelor lui Visniec le asigura, într-un fel, si reusita, mesajul, direct sau oblic, franchetea procedurilor cîstigînd, ca în cazul poemului A fost gasit un mort , adeziunea cititorului:

 

În lanul de grîu a fost gasit un mort

un mort înalt cu mîinile subtiri

din buzunarul sau au cazut de altfel

si cîteva tigari umezite

 

cei doi tractoristi s-au asezat obositi

lînga trupul viguros al mortului

o vreme l-au privit în tacere strivind

boabe de grîu între masele

mai apoi s-au întins cu fata în sus

au privit cerul mai atenti ca oricînd

la urma urmei spuse unul dintre ei

ce-am realizat noi în viata?

 

Textul mizeaza pe punerea în scena a unei situatii ce nu frizeaza, ca în alte cazuri, firescul cu nimic, pare consemnarea seaca a unui fapt banal, totusi, sau cel putin obisnuit. Descoperirea unui mort de catre cei doi tractoristi impune un anumit bilant, ideea mortii devine mult mai acuta si obliga la reculegere, la o deloc confortabila autoscopie. Efectul este, astfel, maxim cu o drastica economie de mijloace.

Nerenuntînd cu totul la un substrat al afectivului în poezie, dar deghizîndu-l continuu prin diverse mijloace pe care, în parte, le-am discutat ceva mai sus, Matei Visniec are permanenta tendinta de a conferi textelor sale o osatura epica sau, în unele cazuri, un real potential dramatic, construind adevarate scenarii poetice. Într-un eseu pus sub semnul cautarii liniilor principale ale lirismului contemporan (inclus initial în volumul Lampa lui Diogene ), Stefan Aug. Doinas încerca sa limpezeasca un concept pe care Radu Stanca îl folosea adeseori, exemplificîndu-l cu celebrul Corb al lui Poe: situatia poetica 2. Ce ar fi aceasta? Mai întîi, ar reprezenta „un virtual punct de plecare pentru o balada”, „un nucleu epic initial”. Numai ca, urmeaza demonstratia subtilului eseist, „ea poate prefigura nu numai baladescul, ci si simbolicul” 3. Marcînd punctul de maxima tensiune dintre liric si epic, ea defineste un anumit tip de creator: „acela care, refuzînd sa se abandoneze actului automat si spontan al poematizarii, traieste lirismul, înca de la început, sub forma unui nucleu elaborat, dar nu obtinut cu ajutorul luciditatii absolute, ca la Poe, ci ca rod al unei discipline interioare care îmbina de fiecare data, în actul poetic, virtutile – de atîtea ori divergente – ale ratiunii, fanteziei si sensibilitatii” 4. Am tinut sa rezumam aceasta fina teorie, întrucît, vom vedea, ea poate fi verificata pîna la amanunt în poemele lui Matei Visniec.

Primul volum al autorului, precizeaza acelasi rafinat carturar, la ani distanta, ar fi „o surprinzatoare colectie – aproape antologica – de situatii poetice” 5. Faptul fiind deja constatat, nu ne ramîne decît sa urmarim reteta. Poemele se construiesc, mai toate, pe un schelet epic ce mimeaza declansarea unui semnificativ eveniment, de cele mai multe ori cu certa tenta metaforica sau chiar simbolica. Autorul foloseste, prin urmare, numai schema epicului, ridicînd temelia sensului din contrastul dintre veridicitatea prea putin plauzibila a evenimentialului implicat în constructia poemului si mijloacele tipice diegezei, mînuite cu o înselatoare morga de real narator. El percepe realitatea proiectînd lumi paralele, prin care exprima ceea ce are de spus despre contingentul autentic. Un text precum Voi iesi sa cumpar un ziar , de pilda, decupeaza, aparent, din realitate un anumit moment din viata poetului. Pîna aici nimic mai firesc, numai ca poemul nu se lasa înlantuit de limitele logicii povestirii, scenariul compus zamislind o tensiune lirica deghizata, ferindu-se sa îndeplineasca functia de comunicare specifica oricarui pertinent discurs narativ. Sensul poemului se construieste dincolo de nivelul sau literal:

 

De cîteva zile sînt cautat

prin toate garile planetei

s-a raspîndit zvonul ca sînt pe cale sa ma întorc

si sa preiau conducerea muzeului municipal

soldati în toate uniformele

ma asteapta la fiecare strada

iar îndaratul fiecarei usi

sta cîte un judecator cu degetul ridicat

si toate codurile sînt în acest moment deschise

la capitolul privind

siguranta statelor

 

De cîteva zile sînt cautat

prin toate muzeele planetei

se zvoneste ca sînt pe cale sa-mi distrug

toate autoportretele

se zvoneste ca toate cartile

au povestit de fapt, pe ascuns, viata mea

si ca orice trecator

care tine mîini în buzunare

ar fi luat deja legatura

cu mine

 

La toate ferestrele oraselor

stau înghesuiti cîtiva fotografi

se banuieste ca într-una din zile

voi iesi sa-mi cumpar

un ziar sau un pachet de tigari

eu însumi sînt întrebat

daca nu m-am vazut pe mine însumi

nu, raspund eu

si trec linistit spre muzeu

tragînd un tun dupa mine

 

Nimic logic în acest scenariu, nimic care sa se supuna regulilor firesti ale lumii. Suspansul nu este unul autentic, caci întreaga plasmuire se dovedeste a fi o simpla farsa. Asa cum se întîmpla de obicei în poemele lui Visniec, finalul produce ruptura, aduce o rezolvare care nu pare a avea alta menire decît pe aceea de a sfida îndreptatitele asteptari ale cititorului. Procedeul poantei este unul adesea utilizat în opera autorului, înscriindu-se în acelasi demers relativizant de convertire a plauzibilului în farsa. O farsa care, în poemul citat, devine spumoasa: cel cautat de toata lumea, dat în urmarire pe cuprinsul întregii planete, îsi continua nestingherit ciudatele tabieturi, iesind vadit în evidenta si aflîndu-se în locul în care oricine l-ar fi putut descoperi; prezenta ubicua, deloc discreta suplineste cu succes o eficace camuflare. Un calm inapropriat ia locul firestii alarmari, absurdul situatiei dictînd un umor degajat: urmaritul se plimba linistit, ziua în amiaza mare, pe bulevardul principal, tragînd dupa el un tun. În lumea fictionala creata de Visniec asemenea situatii nu au puterea de a descumpani pe nimeni, scenariul este perfect îmbinat si lucid condus catre efectul final.

Recunoastem cu usurinta în asemenea desfasurari epice potentialul dramatic al autorului. Atunci cînd se va hotarî sa atace teatrul, el îsi va scoate piesele din poemele anterioare, modificînd numai genul discursiv, nu si mecanismul propriu-zis al crearii unei atmosfere si al unui conflict cu toate sansele de a atrage atentia. Un poem precum Calatorul prin ploaie va da nastere unei piese cu un titlu omonim, O vizionare va conduce la tragicomedia Apa de Havel , unele scenarii poetice se muta cu totul în piesele mai tîrzii, cum ar fi bucata Automatul de limonada , devenita scena autonoma în Paparazzi sau Cronica unui rasarit de soare avortat , tragicomedie ce dezvolta cu mijloacele dramaticului o „situatie poetica” aparte, concretizata într-un mai vechi text al autorului, din volumul Înteleptul la ora de ceai : O zi calduroasa de toamna , care imagineaza vestea brusca, de nimic anuntata, a sfîrsitului lumii si înregistreaza reactia absurda a oamenilor:

zau, e absurd, spuse unul dintre chelneri

în timp ce-mi facea nota de plata .

 

Prin urmare, data fiind structura epica, cu potential dramatic, a poemelor sale, lui Matei Visniec nu i-a ramas decît sa transfere reteta si lumea poemelor sale în teatrul caruia i s-a dedicat, aproape cu totul, dupa plecarea sa din tara, în 1987. Ceea ce parea, în anii '80, o „crima literara absurda” 6, adica renuntarea scriitorului la poezie, se dovedeste a fi, nu un delict atît de grav, ci o simpla primenire a discursului, o înnoire a sa.

Dar sa revenim, deocamdata, la poezia autorului. Întreaga aceasta schema epica sau, dupa caz, dramatica, convoaca în spatiul ospitalier al poemului variate personaje lirice, masti ale autorului, fatete gemene ale aceleiasi ipostaze umane. Scenariul propus de text se cladeste în jurul acestor stranii „fiinte de hîrtie”, mai curînd simbolice decît veridice si care nu pastreaza nici o legatura cu personajele genului epic. Procedeul ar fi specific acelor poeti carora le lipseste „coloana vertebrala a implicarii existentiale”, ne asigura Constantin Pricop 7, dispusi sa împrumute tot soiul de masti care sa le dilueze sentimentalismul temperamental. În compania acestora (Emil Brumaru, cu bunii lui prieteni Julien Ospitalierul, detectivul Arthur sau ispita suprarealista numita Reparata, Mircea Ivanescu, deghizat în Mopete etc.), Matei Visniec nu face nota discordanta. Daca în primul volum asa-numitele personaje se reduceau la cîteva figuri familiare poetului (tatal, fratele etc.) sau personificau notiuni abstracte (în Despre istorie , de pilda), cea de a doua carte a autorului, Orasul cu un singur locuitor , construieste o utopie personala, dar, ca orice utopie, înselatoare a poetului, singur locuitor al unui oras parasit, care îsi creeaza tot soiul de simulacre pentru a-si pacali profunda singuratate, care evadeaza cu ajutorul fanteziei si care are ca parteneri de dialog fiinte ciudate ce par mai degraba spectre sau plasmuiri ale imaginatiei atrofiate. În acest cunoscut procedeu Constantin Pricop citeste o încercata „reteta”: „Se ia, deci, un personaj mai putin obisnuit – singurul locuitor al unui oras – si se plaseaza într-un cadru la fel de putin obisnuit – un oras care nu are decît un singur locuitor. Nu-i mai ramîne autorului decît sa-si desfasoare fantezia – prodigioasa, într-adevar – în legatura cu numitele repere” 8.

În fiecare episod al alambicatului scenariu care compune acest volum, conceput, ca si celelalte, dar urmînd alte dimensiuni, ca un silogism coerent, singurul locuitor al orasului cu un singur locuitor purcede zilnic la îndeplinirea unor pseudo-actiuni, de fapt variatiuni pe aceeasi tema: el încearca, inventîndu-si preocupari, sa se sustraga monotoniei, dînd nastere, de fapt, unei alte monotonii. Aproape toate poemele din ciclurile Orasul cu un singur locuitor si Lupta cu orasul. Visul poetului înainte de a redeveni cal reprezinta scene bine regizate ale amplului scenariu poetic. Avem de a face cu un demers mai bine strunit, în care se investeste o mai mare doza de luciditate, un sporit efort al constructiei decît în La noapte va ninge si Înteleptul la ora de ceai , în care situatiile poetice configurau parabole cu miza concreta sau simbolica, nesudînd legaturi de nedezlegat între ele.

De prea multa singuratate, „personajul” deghizat neconvingator în narator este vizitat de tot soiul de alte „caractere” stranii, mai curînd plasmuiri ale propriei imaginatii decît conlocuitori veritabili: Socrate tine prelegeri si face gesturi încarcate de semnificatie, „preafrumoasa Makta” revine si ea în memoria însinguratului poet, nefiind altceva decît o simpla fantosa a iubitei, caci, aflam, ea a murit „anul trecut, de prea multa liniste, în parcul municipal”, în fine un cîine (scris kîine , modificarea semnificantului sugerînd si o deviere comportamentala a referentului), dupa ce da tîrcoale cîteva nopti lucrurilor poetului, se hotaraste sa-l însoteasca în singuratate, si nu oricum:

 

De prea multa singuratate

kîinele meu Leukodemos

a început sa vorbeasca

 

de obicei se aseza la picioarele mele

si ma privea linistit ori ma urma

în plimbarile mele prin orasul pustiu

 

într-o seara vazîndu-l mai plictisit ca niciodata

i-am atins blana moale si atunci el

a scos primul cuvînt mi-a spus „lasa-ma”

 

iar în zilele urmatoare

mi-a spus „afara ploua” si a pronuntat de cîteva ori

cuvîntul „îngrozitor”

apoi a început sa ma salute

îmi spunea „buna ziua”

 

încetul cu încetul a început sa-mi povesteasca

mici fragmente din viata sa mi-a povestit

cît e de îngrijorat de viata castanilor

si de unele crapaturi mai adînci care au aparut

pe zidurile orasului

 

mai tîrziu am discutat despre noapte

despre anotimpuri despre succesiunea lor si despre

unele aspecte ale viselor despre ce e mai bine sa faci

în caz de ninsoare de tristete de liniste

 

asa am ajuns la filosofie la etica

am discutat despre Seneca despre Lucretiu

am dezbatut pe larg frumoasele principii ale lui Aristot

cu ochii umeziti cu sufletele tremurînde

l-am dezbatut zile în sir pe nefericitul Platon

 

apoi a venit toamna iar kîinele meu Leukodemos

s-a retras din nou într-o adînca tacere

se aseza la picioarele mele

si ma privea gînditor

 

Aceste neverosimile Întîmplari cu Leukodemos , care nu sînt lipsite de o latura comica, reprezinta, de fapt, proiectii imaginare sau (tot aia!) onirice cauzate de singuratatea cronicizata. Prin urmare, blîndul însotitor patruped al omului este transformat într-un personaj cu profil de intelectual subtire tocmai de fantezia poetului, care este tentata sa dea nastere unor asemenea compensatoare simulacre de comunicare. Toate aceste aparitii ce populeaza poemele lui Matei Visniec din secundul sau volum se dovedesc a fi, la o privire mai atenta, dedublari ale eului liric, tentative de evadare din limitele rigide al utopiei care, odata construita, îsi deruleaza nestingherita fatalu-i angrenaj.

Atunci cînd eludeaza simbolicul (un întreg ciclu din Înteleptul la ora de ceai sta sub titlul sugestiv de Viata simbolica ), aceste scenarii poetice au o miza extrem de importanta în conturarea liniilor definitorii ale autorului: ele reprezinta scheletul constructiilor parabolice. Una din dominantele acestei interesante experiente poetice a anilor '80 este, dupa cum au remarcat majoritatea criticilor, permanenta tendinta de a conferi poemelor sensuri oblice, ce se contureaza într-un „dincolo” al textului. „Versurile lui Matei Visniec, apreciaza Ion Negoitescu, se lasa purtate de mirajul alegoriei, închegata în parabole, anecdote lirice, istorioare cu fond didactic, banalul si miraculosul colaborînd la denuntarea absurdului, mai ales social” 9. Rafinatul critic observa foarte bine precaderea autorului pentru discursul subversiv (transferat apoi si în teatru, dupa cum se va vedea), caci multe dintre parabolele sale au bataie politica, mai exact tintesc drept catre realitatea frustranta a unui regim totalitar. Încastrate armonios în intarsicul context fantezist al volumelor sale, aceste texte puteau pacali, se vede, cerbicia cenzurii, nefacînd nota aparte de celelalte bucati. Exemplele sînt multiple, de la Despre 0.1.2.3. , Despre dusmanul meu personal , Despre sinucidere , Despre istorie , Orasul va fi plin de flori (alegorie transparenta, sugerînd clar ideea destinului unui întreg popor lasat la cheremul conducatorului), din primul volum, la Decapitarea , Audienta la regele Priam , O amintire , Campania electorala , din Orasul cu un singur locuitor si, printre altele, Corabia , din Înteleptul la ora de ceai , insistent amintita de comentatori, la care, tocmai de aceea, ne vom opri si noi. Sa citim mai întîi textul:

 

Corabia se scufunda încet noi ziceam

si ce daca se scufunda corabia si mai

ziceam orice corabie se scufunda

într-o zi si ne strîngeam mîinile

ne luam ramas bun

 

dar corabia se scufunda atît de încet

încît dupa zece zile noi cei care

ne-am dat mîinile înca ne priveam

rusinati si ziceam nu-i nimic asta-i

o corabie care se scufunda mai încet

dar pîna la urma se scufunda iat-o

 

dar corabia se scufunda atît de încet

încît dupa un an înca ne era rusine

noua celor care ne-am dat mîinile si

în fiecare dimineata ieseam unul cîte unul

masuram apa hm nu mai e mult se

scufunda încet dar sigur

 

dar corabia se scufunda atît de încet

încît dupa o viata de om înca

mai ieseam unul cîte unul si priveam

cerul si masuram apa si scrîsneam din dinti

si spuneam asta nu e o corabie

asta e o…

asta e o…

 

Dincolo de nucleul epic bine dozat, cititorul anilor 1980 (dar nu numai) deslusea o aluzie alarmanta la persistenta în compromis a unui întreg popor (calatorii de pe corabie), la pasivitatea, mioritica sau nu, care-l face pe om sa lase istoria sa se deruleze, indiferent de fundatura în care aceasta ajunge, tîrîndu-l si pe el. Este sugerata în text, prin mijloacele succesiunii graduale a episoadelor, ipoteza sumbra ca individul (omul nou?) prefera izbavirea prin moarte decît actiunea, ba chiar, rusinat de propria lasitate, îsi doreste esecul unanim, amagindu-se ca astfel demnitatea sa va fi salvata. Într-un succint articol 10, Gabriel Stanescu vorbeste despre „inconstienta” celor aflati pe punte, numai ca nu aceasta este problema, ci, dimpotriva, disponibilitatea individului de a accepta constient tot ce îi este dat, fara a încerca sa intervina în datele propriului destin, devenind un martor al propriei vieti. Un lant neîntrerupt de compromisuri (caci au dreptate vocile categorice care afirma ca, generalizata, si pasivitatea devine o forma de participare sau de complicitate la raul general – este, de altfel, tema unui poem din volumul Ilenei Malancioiu, Urcarea muntelui , intitulat O crima pe strada principala ) conduce inevitabil la esec, fiind principalul resort al clacarii, mai important, de fapt, decît opresiunea acceptata. Cînd acest rau capata forma unui determinism de sorginte politica, se poate vorbi despre o vina colectiva, deloc comod de acceptat pentru un popor ce si-a facut un mit din pasivitatea ciobanului mioritic. Numai ca paradoxul nu ocoleste nici acest demers lucid, caci a folosi discursul oblic, travestit nu este cea mai eficienta cale de a acuza o realitate constrîngatoare, de a protesta, desi e ceva mai mult decît nimic. Numai ca ceea ce ne intereseaza pe noi este arta poetului, iar nu prestatia sa publica, nici ea lipsita de curaj, daca tinem cont de exilul sau voit, facut în folosul artei sale.

În afara parabolelor cu bataie politica, ce îsi mai pastreaza astazi actualitatea gratie retoricii specifice, alte texte, ce alcatuiesc asa-numita „viata simbolica”, solicita mai mult harul hermeneutic al cititorului, dezvoltînd un sens mult mai vag, încarcat de abstract, care nu poate fi deslusit fara rest. Miza lor consta, însa, în suspansul pe care „misteriul acestei lumi” îl poate provoca, în tensiunea lirica ajustata de ambiguitatea banalului aparent nesemnificativ. Anumite situatii poetice, meticulos puse în pagina, tind sa contureze mai degraba o atmosfera apasatoare decît sa elucideze un sens precis:

 

Calatoream pe o strada subtire

la fel cum un ac argintiu calatoreste

prin corpul unui fluture

 

un cîine latra la o picatura de apa

camasa era smulsa de pe trupul meu

cu tot cu piele

 

rîsul parea jupuit de pe botul cîinelui

poemul parea jupuit de pe creier

 

trasurile alunecau încet pe strada

caii întorceau capul dupa trecatori

 

linistea n-a trecut de propriul ei trup

caderea s-a oprit din lipsa de sunet

( Dupa amiaza cu sfîrsit de secol )

 

Ceea ce conteaza aici este privirea contemplatorului, amprenta pe care starea acestuia si-o pune apasat asupra parcelei decupate din realitate. Sugestia diluarii coordonatelor firesti ale lumii se face subtil, în ultimele doua versuri, însa întregul poem reda o stare destul de vaga, un sentiment al sordidului, al derizoriului, care presimte, alarmant, în toate inevitabilul sfîrsit. Nimic precis, nimic usor de reconstituit, totul supus aproximativului. O posibila explicatie o gasim, întîmplator, într-o inspirata butada a lui Renan, citat de Pierre Francastel: „Niciodata omul, daca a fost în posesia unei idei clare, nu s-a amuzat sa o îmbrace în simboluri” 11. Prin urmare, putem conchide ca incertitudinea identitatii sentimentului impune si lipsa de contur semantic precis al poemului.

Am redus drastic exemplele în argumentatia noastra, caci o statistica (dar cine sa stea sa o faca?) ar demonstra cu usurinta faptul ca majoritatea poemelor lui Visniec urmeaza tiparul mai sus descris, al construirii unui scenariu poetic, condus cu luciditate si scontînd efecte ce nu întîrzie sa se produca. Maniera de a construi un univers poetic din bucati, conferindu-i alura de puzzle, este proprie liricii (daca poate fi vorba de lirica în adevaratul sens al cuvîntului) optzeciste, însa „arhitectul” Orasului cu un singur locuitor ia distanta de aceasta dominanta stilistica a generatiei sale prin turnura epica, dramatica pe care o impune textelor sale, prin interesul accentuat pentru parabola si întelesurile sobre ale lumii. Si, dupa cum urmeaza sa ne elucidam, întemeiaza un univers poetic afectat de probleme grave ale contemporaneitatii, care, ca si în dramaturgia sa, sînt uneori estompate de masca ludicului, a umorului, a contrapunctului bine dramuit.

1 Gheorghe Perian, Scriitori postmoderni , Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998 p. 63

2 vezi Stefan Aug. Doinas, Situatia poetica , în volumul antologic Poeti români , Editura Eminescu, Bucuresti, 1999, pp. 29-33

3idem , p. 30

4idem , p. 31

 

5 Stefan Aug. Doinas, „ Situatie poetica” si meta-text la Matei Visniec , în op. cit.. , p. 563

6 Alex. Stefanescu, Matei Visniec contemporanul nostru , în „România literara”, nr. 10 din 17 martie 1999

7 Constantin Pricop, Reluari , în „Convorbiri literare”, nr. 7, iulie 1982

8idem

9 Ion Negoitescu, Matei Visniec – poet si dramaturg , în Scriitori contemporani, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 468

10 Gabriel Stanescu, Matei Visniec: „O gura care se manînca vorbindu-se” , în „Convorbiri literare”, nr. 4, aprilie 2003

11 apud. Pierre Francastel, Realitatea figurativa , Editura Meridiane, Bucuresti, 1972, p. 23