Acceptăm ca un dat ce nu poate fi negat decît dintr-un
excesiv puseu mefient fată de efectul de înnoire a discursului liric
datorat generatiei optzeciste faptul că, în ultimele două decenii ale
secolului XX, o altă paradigmă se impune în literatura română,
profitînd, tacit, de terenul pregătit de efortul estetic al generatiilor
anterioare. Deja experimentele promotiei ’70, dar nu numai, contribuie din
plin la o modificare a gustului receptorului, care nu mai este dispus să
se lase cu usurintă captat de un discurs univoc, conventional, ce are ezitări
în a mai accepta pactul fictional pe care autorul modernist i-l propune,
începînd să înteleagă că orice operă este în primul
rînd un text, adică, după cum spunea Umberto Eco, într-o lucrare
de popularizare a conceptelor sale teoretice, acea „masină lenesă care-i
cere cititorului să facă o parte din munca ei” .
Prin urmare, evolutia literaturii impune si un alt tip
de lector, care nu îsi mai poate permite alintul de a fi naiv, riscînd
să esueze în încercarea de a colabora în mod optim cu textul.
Această mutatie în orizontul de asteptare fiind instituită, în
parte si gratie fenomenului optzecist, experimentul găseste un sol fertil,
conducînd la închegarea unei noi directii în practica literară.
Primul semn al acestei primeniri este atitudinea fată de poezie: „Parodicul,
ironicul, ludicul, apreciază corect Marin Mincu, iau locul destul de rapid
tonului solemn si grav ce angajau alt tip de constiintă poetică la promotiile
anterioare. Adevărata ruptură în ceea ce priveste receptarea poeziei
ca atare se petrece acum, întrucît orizontul de asteptare s-a
transformat radical printr-o mai largă informatie si prin nuantarea actului
lectorial” . O lirică directă, confesivă este percepută ca desuetă, îsi
pierde mirajul, discursul liric practicat de optzecisti mizînd mai
curînd pe abilitătile ratiunii decît pe disponibilitătile afective
ale receptorului. Poezia devine, pe nesimtite, un construct, marcă a inteligentei,
a abilitătii, un joc de sah, exilînd sensibilitatea sau, în orice
caz, relativizînd-o pînă la diluare.
Această cerebralitate calculată a poetului (devenit producător
de text) conduce la absolutizarea unei directii a liricii moderne pe
care Hugo Friedrich o constata cu o jumătate de secol înainte: autoreferentialitatea.
Poezia se apleacă asupra siesi, sfidînd conventiile care o făceau,
înainte, să nu renunte la elementul afectiv. „Se scrie cu scriitură,
se simte (si se receptează) cu scriitură. Aceasta este noua modalitate de
delimitare si de diferentiere” , sintetizează acelasi Marin Mincu, sustinător
neobosit al noii tendinte, precizînd, cîteva rînduri mai
jos, că „starea de scriitură (fie si instinctivă) a luat locul stării de
sentiment romantice (si „romantioase”!); de aceea, poetii tineri nu mai scriu
despre (si cu) sentimente, ci scriu despre (si cu) scriitură!” Textul
poetic devine, prin urmare, un angrenaj, cu instructiunile de utilizare aderente,
care nu-si mai află obiectul în afara sa, ci se arată a fi, narcisiac,
obsedat de propriu-i statut. Acea criză a identitătii fiintei umane, despre
care poezia anterioară mărturisea, se metamorfozează într-o permanentă
chestionare a identitătii textului, care-si descoperă, într-un exces
de exhibitionism, dedesubturile, ridicîndu-si, uneori si cînd
nu e cazul, poalele în cap, dacă ni se permite pitorescul acestei expresii.
Si pentru că tot am comis impudica figură, să o continuăm, precizînd
că acest gen de poezie îsi pierde, astfel, după o vreme misterul, asemenea
unei femei prea „voluntare”, reusind cu greu să mai seducă, astăzi, de exemplu,
pe cititorul suprasaturat de redundantul ei libertinaj.
Odată procedeul implantat în solul autohton si teoretizat
de Marin Mincu (dar nu numai), el tinde să cucerească iremediabil atentia
optzecistilor, dintre care unii, fericiti a fi descoperit un chichirez inedit,
îl adoptă fără a-l si adapta propriei sensibilităti artistice. Pentru
că, practicat în litera sa, procedeul textualist văduveste discursul
poetic de lirismul de bun augur, transferînd cu totul realul în
lumea infinit mai strîmtă si mai lipsită de nuante a textului, dînd
nastere, în cele din urmă, unui manierism supărător. Fundătura a fost
observată chiar de promotorul si sustinătorul înfocat al teoriei, care
avertiza încă de la jumătatea deceniului al nouălea asupra pericolului
preluării metodei fără a o trece prin filtrul existential propriu: „A descoperi
un procedeu al scriiturii (textualizarea), remarcă el, cu o luciditate care,
între timp, i-a mai jucat feste, si a face din acesta singurul continut
de comunicat în poezie, iată marea criză prin care trece poezia tînără
angajată exclusiv în ofensiva textului” . Îndreptătită premonitie,
a cărei ignorare a condus la aparitia unor textualisti (mîna ezita
să scrie paronimul…) de genul unui Gheorghe Iova, de exemplu, la care poezia
pare a-si fi epuizat toate resursele autentice, formîndu-si un jargon
stilistic ce a ajuns să sufoce orice grăunte de emotie. Pentru că (ne încăpătînăm
să rămînem fideli acestei poate desuete prejudecăti) mare literatură
în lipsa implicatiilor omenescului veritabil nu există.
Alături de alti autori precum Mircea Cărtărescu, Florin
Iaru, Traian T. Cosovei, Petru Romosan, Ion Stratan, Bogdan Ghiu si altii,
Matei Visniec nu poate rămîne nici el indiferent la această nouă tendintă,
dovedindu-se, din această perspectivă, un optzecist de rasă. Numai că autorul
Orasului cu un singur locuitor nu verifică o teorie primită de-a gata, nu
aderă pur si simplu programatic la această directie care a dat nastere impunerii
bătoase a unei adevărate opulente de maculatură, ci îsi asumă la modul
existential statutul de plăsmuitor de texte, de arhitect demiurgic, asadar,
al unor lumi fictionale. Producerea textului este concepută de Visniec ca
un aspect cu nimic mai prejos decît celelalte paliere ale existentei
sale, de aceea poemele ce respectă principiul luciditătii textuale nu se
cantonează în promiscuul experimentalism de dragul experimentalismului
sau al alinierii la o modă ce dă bine (sau, ca să mă exprim în stilul
cotcăresc al unor tineri critici ce au adoptat toate ticurile generatiei
lor, la o tendintă „trendy”), ci îsi autoevaluează, la modul autentic
liric, statutul său de producător de text. Atunci cînd angrenajul textual
tinde să devină exclusivist, poetul îl relativizează, supunîndu-l
unui tratament calmant al parodiei.
În primul volum al autorului, La noapte va ninge,
foarte putine elemente anuntă această directie fertilă în opera sa
(care va continua si în dramaturgie, prin texte precum Bine, mamă,
dar ăstia da’ ăstia povestesc în actu’ doi ce se-ntîmplă-n
actu’ întîi, Spectatorul condamnat la moarte si, într-o
oarecare măsură, Ultimul Godot, precum si în încercările de proză
scurtă din prima tinerete). În Despre optiune, de exemplu, poetul dă
semne că întrevede deja, pe cont propriu, operatia prin care cuvîntul
tinde să cuprindă lumea sau măcar să i se substituie:
Dintre lut si pasăre aleg pasărea
întrucît cuvîntul pasăre îmi place mai mult
desi pînă la urmă de lut
va trebui să ascult
Semnul lingvistic determină, asadar, optiunea autorului pentru o realitate
pe care o desemnează, în defavoarea alteia, reprezentate de un alt
semnificant. Numai că, deocamdată, cuvîntul nu are energia de a anula
realul, fiind doar marca elegiacă a stării auctoriale, supuse, încă,
legilor lumii.
Adevăratul moment de cotitură în poezia lui Visniec
îl constituie, însă, nu numai din prisma valorificării principiilor
textualismului, volumul Orasul cu un singur locuitor. Există, dacă privim
atenti, o logică strînsă a constructiei cărtii, un scenariu coerent,
care uneste toate fragmentele într-un unic text. În primul ciclu,
ce dă si titlul plachetei, apare imaginea omului izolat, care a rupt legătura
cu lumea si din această cauză este măcinat de singurătate. În cel de
al doilea, sugestiv intitulat Lupta cu orasul. Visul poetului înainte
de a redeveni cal, are loc confruntarea fiintei umane cu limitele utopiei
pe care a creat-o, transformarea sa într-o marionetă demnă de toată
mila, gratie alienării inevitabile. În fine, ultimul „capitol” al acestei
sumbre epopei a însingurării se numeste, aparent în dezacord
cu celelate două, Descrierea poemului. Nici o ruptură, însă, nici o
discrepantă tematică între finalul volumului si restul său nu sfidează
ordinea structurii. Poezia este, sugerează autorul, spatiul securizant în
care omul se poate salva, scrisul devine, cum va formula el într-un
volum de crepuscul liric, Poeme ulterioare, „singurul însotitor al
singurătătii”. Numai că acest fapt nu este perceput de la bun început,
călătoria prin spatiul poemului echivalînd cu o adevărată initiere.
Poezia instituie o lume care începe să devină constientă de includerea
sa în arealul textului, autorul, întelegîndu-si, într-un
final, privilegiul de creator, realizează că el însusi a fost prizonier
într-un univers pe care l-a zămislit, dar în care, într-un
gest mesianic, a ales să fie victima, iar nu învingătorul:
Din poemul meu citit pînă la capăt
nu rămîne decît o axă de simetrie
care porneste chiar din această încăpere
srăbate parcul, bulevardul Stirbei-vodă, autoservirea
Athènèe Palace, seminarul teologic baptist si
se sfîrseste la Gara de Nord, chiar pe gura obosită
a orasului
eu însumi as fi putut să fiu rege
dar n-am rămas decît bufonul orasului
pe mine mă veti judeca sadar regele
nu e vinovat cu nimic
Faptul că fragmentul citat apartine poemului care închide volumul este
mai mult decît relevant: finalul aduce dezlegarea misterului, cărtile
se dau pe fată, singurul locuitor al orasului iese din propria utopie, dezvăluindu-si
adevărata natură: aceea auctorială. Textul copleseste, astfel, lumea, îngurgitînd-o
hulpav, mistuind-o si încercînd să-i ia locul. Numai că finalul
echivalează cu o abandonare a lumii fictionale si o reîntoarcere în
realitatea concretă. Vom reveni…
Întregul ciclu, compus din unsprezece părti, pare
a respecta proiectul anuntat initial (Despre cum îmi scriu poemele/
în lungi după-amieze de toamnă/ as fi vrut să povestesc cîte
ceva; Despre cum îmi scriu poemele/ în lungile după-amieze de
toamnă/ înnebunit de somn si cu hainele ude/ cu ciorapii uzi si cravata
udă), fiind un text care se referă la facerea sa. El, textul, devine, cum
inspirat scrie Marin Mincu, acea „devorantă masină a realului” , căpătînd
coerentele unei fiinte sau ale unui mecanism (precum aceea „de curătat orasul”,
din acealasi volum, cu care pare a se identifica), cîstigînd
materialitate, ca în cel de al treilea segment al grupajului. Cuvîntul
stîrneste teama, nu mai poate consola, căci refuză să mai comunice
altceva decît propria natură:
urăsc fiecare cuvînt
pe care îl văd îl aud îl simt sub limba mea
cum urlă cum se răsuceste si cum
îsi schimbă întelesul
mi-e frică de cuvînt
mai mult decît de un castan înflorit
prin amintirea cuvintelor trece spaima
ca un tunel printr-un munte rosu întepenit în fata abisului
La un moment dat, însăsi făptura autorului pare
a se identifica sau, mai grav, a se lăsa absorbită de pliurile înselătoare
ale textului, la fel ca în Levantul cărtărescian, dar, evident, în
alte tonalităti si într-o manieră ce nu se lasă cenzurată de auspiciile
mofturoase ale intertextualitătii. Textul, acel „animal autonom si orgolios”,
care „se înmulteste întotdeauna cu putin si fuge/ din fata adevărului”,
stoarce orice dîră de viată, aboleste fără drept de apel realul, rămînînd
apoi să se oglindească la infinit în sine însusi. El aduce si
moartea orasului, „îl excită, îl pierde, îl biciueste groaznic”,
întorcîndu-si apoi actiunea devastatoare către sine însusi,
„trup sfînt si hrană siesi”, rupînd, ca în poemul lui Ion
Barbu, din el:
(…) Sînt singur si ar trebui să cumpăr o pîine dar
orasul asteaptă cu sufletul la gură
acest poem care îi va aduce moartea
(…)
ar trebui să cad în genunchi în fata trecătorilor
si să-i rog să nu citescă pînă la capăt
poemul care ucide ultimul poem posibil.
Care este, asadar, singura cale de a stăpîni vointa crescîndă,
ca o molimă, a textului, ambitios să acapareze lumea? „Descrierea” lui, sugerează
acest ciclul poetic, căci, am văzut, în final autorul constientizează
rangul său privilegiat, estompînd actiunea de eroziune a textului emis
asupra realului. Asemănările care s-au făcut între Matei Visniec si
un alt congener preocupat de aceeasi narcisiacă tendintă autoreferentială
a discursului poetic, Petru Romosan, îsi demonstrează temeinicia si
în astă privintă, căci la autorul Comediei literaturii, într-o
bucată numită Autodescrierea, operatia aceasta, a descrierii, echivalează
cu o distrugere garantată:
(…) Vinerea trecută:
descriu un cocos, cocosul nu mai cîntă,
se face hîrtie mototolită, cade sub masă;
descriu un cîine, cîinele nu mai latră, schelălăie,
se duce dracului
Pe masa de scris, rosu, alb, verde, măcesul.
Îl privesc cu poftă, îl mîngîi nebun.
Măretul descriptor începe descrierea.
Scriu: Floarea de Măces…
Florile de măces – scrum!
Nici bucurie, nici spaimă, cu capul pe masă,
Hotărăsc autodescrierea.
Se observă limpede că, în ciuda prozaismului neslefuit specific poetului,
si Romosan percepe transferul realitătii în text ca o suprimare a lumii.
Ce altceva reprezintă descrierea, dacă nu o asemenea operatie, de transmutare
a unei realităti într-o conventie, prin urmare stergerea ei totală?
„Descriindu”-si poemul, Matei Visniec găseste, de fapt, singura cale de a
se elibera din tentaculele sale, de a-l lua în stăpînire (nu
făcea si Breban, în Don Juan, teoria descrierii ca formă de posesiune?).
Toată această supunere fată de vointa exhaustivă a textului,
încăpătînarea poemului de a nu da seama decît de propriul
statut induce o atitudine retractilă a autorului fată de propriul produs,
care „ucide spontan la prima ascultare”. Atunci cînd emitătorul de
text capitulează, lăsîndu-se el „scris” de propria-i operă (Marin Mincu
ar jubila!), începe să evalueze lumea ca si cum ar fi un text. Un exemplu,
comentat si de Ion Bogdan Lefter si, de la el citire, si de Nicolae Manolescu
, este partea a VIII-a a ciclului. Să rezumăm, pentru concizie, chiar dacă
riscăm să prozaizăm totul: plimbîndu-se îndelung, unde altundeva
decît prin parcul municipal, poetul se află, ni se sugerează, în
căutarea inspiratiei:
mă lipesc de fiecare arbore si-mi soptesc în auz
acele cuvinte pe care le-as rîvni dacă
as fi arbore
Periplul continuă, pînă cînd starea autoindusă aproape că se
realizează, moment în care intervine clasica sursă de inspiratie, astrul
selenar, perceput, însă, acum, ca motiv literar demonetizat, nu ca
realitate concretă, ambientală etc.:
trec printre clădirile negre ca niste duhuri de gheată
si pe acoperisuri mă plimb nepăsător cu mîinile
la spate, apare luna, o, luna, doamne,
de cînd nu s-a mai scris un poem sincer
despre lună si atunci îmi vin dintr-o dată
în minte subiectul, actiunea, urma prăpastiei în carne,
conflictul, personajele principale,
Seneca si compilatorii Calpurnius si
Macabeus, elementele stilistice si formale…
Prin urmare, literatura a depăsit vîrsta inspiratiei, ea se hrăneste
din sine însăsi, sau, cum spune Nicolae Manolescu, „descrie lumea si
deopotrivă felul în care poate fi descrisă lumea”. Noi
am înlocui acest „deopotrivă” cu un mai precis „mai ales”. Realitatea
nu stîrneste în imaginatia poetului momente similare, ci reflectări
ale ei în discursul literar: atentia se îndreaptă către cum va
descrie lumea, nu către ce va spune despre ea. Ticul poetului postmodern
sau, în orice caz, avînd o acută constiintă a actului său, îl
determină pe acesta să inventarieze mijloacele formale prin care să transfere
o felie din real în text, nu autenticitatea trăirii provocate de intersectarea
cu acea realitate. Finalul poemului răstoarnă, însă, asteptările cititorului:
alerg spre casă cu o poftă nebună de scris
locuitorii orasului s-au si asezat pe două rînduri
si asteaptă asteaptă
eu alerg fără să-i văd tulburat si plin de înfiorare
cineva îmi deschide usa cineva îmi trage
scaunul cineva îmi asează hîrtia cineva îmi întinde
tocul si toti, mai apoi: lună, tu, stăpîna noptii…
Să nu ne lăsăm înselati: tulburarea, fiorii nu Sînt semnele inspiratiei,
căci nici un zeu nu mai vorbeste prin vocea guturală a poetului, el fiind
suprimat de instanta textuală, ce s-a autoproclamat divinitate absolută.
Impersonalitatea actului poetic este dictată tot de un imperativ exterior,
care declansează un anumit mecanism al scriiturii, fată de care autorul nu
poate decît să se arate obdient. În fine, rezultatul acestui
proces este, de fapt, reiterarea unui act poetic deja consumat, fapt ce aminteste
de o idee borgesiană, conform căreia nu există decît un unic text infinit,
al lumii, pe care alegem să o redăm într-una din variantele ei cele
mai succinte: „Certitudinea că totul este scris ne anulează sau ne schimbă
în fantasme”.
O interpretare interesantă a acestui ciclu poetic o propune,
în fuga condeiului, fără a adînci ipoteza, Nicolae Leahu: „Visniec
nu atît descrie actul concret prin care asistăm la geneza poemului
cît, mai degrabă, relativizează «moda» conceptului de poem
textualist, insinuînd o meditatie parodică asupra jocului dintre gravitatea
conceptului si gratuitatea de lux a poezie” . Ideea nu este lipsită de temei,
numai că inspiratul critic basarabean pierde din vedere reala implicare existentială
a poetului în meditatia asupra actului poetic. Aventura metapoeziei
se sfîrseste, la Matei Visniec, cu o evadare din spatiul poemului,
cu o revenire în realitatea pură, de prim rang (dacă vom conveni să
depăsim cunoscuta teorie platoniciană). Este o victorie a umanului asupra
cerebralitătii textuale, este, de fapt, un mod de a spune că i scriitura,
oricît ar încerca unii să-i absolutizeze mecanismul, se supune
unui control al autorului. Textul nu înghite realitatea, scriitorul
nu se lasă scris de propria-i operă, umanul din el izbîndeste. „Orasul
cu un singur locuitor” este o plăsmuire, deci o lume a textului, care se
oglindeste redundant în sine însăsi, dar care, pînă la
urmă, este tinută în frîu prin recucerirea domeniului realitătii
apropiate, extrem de apropiate:
o, cerească amintire, desăntato,
în pîine rodeste zilnic un blestem
si din mărul tăiat în jumătate
iese un vierme care vrea să mă cunoască
Ce altă imagine mai concretă a realitătii recucerite putea să ofere autorul,
ca semn al iesirii din text, decît cea a unui vierme spărgînd
si el barierele unei lumi ale cărei limite nu le bănuia aproape? Epopeea
autoreferentială a poeziei ia, astfel, sfîrsit, dînd cîstig
de cauză poetului, iar nu discursului amorf, acea masinărie cupidă, gata
oricînd, dacă nu e stăpînită, să înghită realul. Matei
Visniec reuseste să creeze un întreg scenariu, de o autentică tensiune
lirică, din tot acest discurs narcisiac, eschivîndu-se secilor teoretizări
ce au pretentia de a se legitima ca poezie.
Numai că aventura nu se încheie aici, căci autorul
continuă si în următoarele volume să flirteze cu acest procedeu, căruia
reuseste să îi confere vigoare si să-l resusciteze, dîndu-i
un rol important în scenariile scornite cu specifică luciditate. Sub
semnul Înteleptului la ora de ceai, poemul ajunge să se citească pe
sine, semnîndu-si, astfel, stergerea din univers; de fapt, întoarcerea
textului către sine echivalează cu o autodistrugere, posibilă aluzie la rigiditatea
insistentei în discursul autocefal:
(…) pe măsură ce poemul se citeste pe sine
el se întelege pe sine
si dispare încet din univers
(…)
ai să dispari, ai să dispari pentru totdeauna
urlă cuvintele care au mai rămas necitite
n-are nici un rost să dispari
îi sopteste poemului
duhul poemului, speriat, zbîrcit ca o lămîie
dar poemul rînjeste groaznic si din nou
se aruncă asupra sa precum gîndacul
asupra firimiturii de pîine
poemul se îndîrjeste, pătrunde în
propriile sale măruntaie înghitindu-le cu urlet
din această pătrundere nu rămîne decît
nimicul – alunecos si rece
Într-adevăr, textul poate fi citit ca un avertisment metapoetic în
legătură cu pericolul insistării excesive asupra procedeului autoreferentialitătii.
Matei Visniec reuseste o performantă în aceste abile versuri: de a
demonta si a deconstrui subtil un procedeu, în spetă textualismul,
apelînd chiar la mijloacele lui.
În fine, înlocuim concluziile de rigoare cu
o aderare la opinia lui Nicolae Manolescu, declarîndu-ne la fel de
putin entuziasmati de această poezie despre poezie, fie ea perfect construită,
fie ea condimentată cu volute ale propriei existente, neabtinîndu-ne,
însă, să-i admirăm, o dată cu reputatul critic, „superioara tehnicitate”
. Chiar dacă nu s-ar fi oprit decît la acest sector al operei sale
poetice, îndatorat unei teorii exterioare, a textualismului, care putea
fi în anii ’80 si o eludare a politicului, Matei Visniec tot ar fi
fost un autor remarcabil, însă el rămîne impasibil la „mutatia”
gustului public prin latura autentic umană a poeziei sale, supusă si ea unei
emancipări ludice, dar veritabilă si convingătoare.
(Fragment din cartea Matei Visniec. Monografie, în curs de aparitie
la Editura „Al. I. Cuza” Iasi)