Nicolae CORNESCIAN

SONETE

rămîn fîsii întregi de zări
pe drumuri care ne străbat
malul cu valul clar curat
se prelungeste-n depărtări
din stane-n văl de nori se nasc
nemargini prinse-n orizont
ren cerb heruv cu trupul bont
în zări azure lauri pasc
pe muri de sticlă tonuri vii
pictează flori de jad în geam
înmuguresc lumini de ram…
te chem să vezi ce văd si vii
să crezi în vise te îndemn
te văd aproape mă întrem

si drumul pare nesfîrsit
si zborul e neînceput
catarge de cobalt si lut
în ochii tăi au încoltit
cu aripi albe te-a-mbrăcat
zefirul zării de amurg
în lumea umbrelor ce curg
în inimi reci te-ai încuiat
au ars în urma ta cărări
petunii au înmugurit
s-au strîns în stol în asfintit
corăbiile altor mări
te-ai depărtat de drum spre pisc
de îngerul din obelisc

înaintînd fără să stii
că îngerii te urmăresc
privesti cum norii înverzesc
în cearcănele sidefii
pe faldul apei fir de-argint
înnoadă vele de velur
poteci săpate împrejur
te duc spre cer din labirint
ploi de polen te fac să crezi
că tot ce-i neatins e sfînt
buluci de miere si pămînt
plutesc pe lacuri din livezi
înaintezi si tot mai des
din pasii tăi izvoare cresc

mereu la locul tău revii
din orice colt de nor în drum
tai drumul trupului de fum
venind din insule pustii
în vama zării în răscruci
te întîlnesti cu cei ce-au fost
cu îngeri fără adăpost
spre rai duci umbrele de cruci
cîmpii de mărăcini se nasc
la liziera din zenit
sub cer cu ceară poleit
cresc aripi albe de damasc
te minti că esti si că vei fi
eter etern între cei vii

cît pierd tot ceea ce-am iubit
îmi amintesc fundalul fad:
fîsii de foc în mare cad
urnind corăbii de granit
egrete se întorc în port
venind din cele patru zări
cît rătăcesti în depărtări
se scaldă luna la babord
ne mai rămîne mult de mers
pînă la ultimul hotar
eu zbor sub orizontul clar
păsesti mereu în sens invers
te-drepti spre cer din care vin
alerg spre sufletul senin

vezi jocul pare încheiat
dar mai avem de străbătut
un cerc întreg pe drum spre burg
zări ne rămîn de colindat
avem de înnodat în vînt
fascicule de curcubeu
de ridicat în cer un zmeu
si pietre reci de pe mormînt
rămîne să sculptăm în nor
privirea celor ce s-au dus
cînd îngerul din pol opus
revine ademenitor
din cîte-au fost ce ne-a rămas
e amintirea unui pas

nu povesti ce am uitat
căci nu vor crede cei ce vin
în umbra crucii de pelin
nu înnoda ce-i înnodat
priveste: îngerii în sir
se duc spre ostrovul ceresc
nu plînge aripi cît îti cresc
adună roua în potir
mereu în preajma mea rămîi
căci umbra prinde rădăcini
în suflet prins între lumini
ce duc spre labirint de căi
nu vezi: din nerecunoscut
mereu ne-ntoarcem la-nceput

nu povesti ce am uitat
vezi jocul pare încheiat
cît pierd tot ceea ce-am iubit
mereu la locul tău revii
înaintînd fără să stii
si drumul pare nesfîrsit
rămîn fîsii întregi de zări
din zboruri duse-n nicăieri
crevase înfloresc în cer
se împletesc în vînt cărări
miroase-n aerul din vis
nămolul norului a schit
cît mi-amintesc ce n-am trăit
nu povesti ce nu e scris