...e bine să adulmeci singur prăpastia ?
                           doxocrator
cînd toată noaptea ai luminat cu dynamul fetitele angelice
cu nume grecesti
la Propator singurul am să mă plîng
cum singură se simte mai bine jivina alături de prada răpusă,
e bine să ai lacrimi ?
si să te abtii din plînsul care singur te mai tine în viată,
plin de sfială, feciorelnic   totusi lup printre canari...
poti smulge usor organele din trupul firav al văduvei
surpată peste mormîntul fierbinte al celui numai de ea poate iubit
si cum să spui Ehie aser Ehie
eu sunt cel ce sunt si domnul este cu mine ca umbra chiar la dreapta
mea...
un proprietar al mult rîvnitului Salon de ceai Pardes
iar dacă intri
poti afla cît de mult mă dispretuiesc pentru voi
atît de puri, atît de înaintea mea ducînd lumînările de mînă
cum pe copiii îngerului,
păsind printre paone, solomonind cu doar trei spice la grumazul meu,
atît de viu sub haine, atît de străin sub carne,
strîngînd în brate,cum pe o femeie hula ferestrei,
lacomă pradă doar în propriile-mi mîini,
mintindu-mi pronia si gata să proclam un falanster
al ultimei îmbrătisări...


         în semn  de recunostintă         pros charin,
     nu provoc cele linistite,
nu prind luna cu mandra...  mă educ... nu cred în nimic,
nu fac exercitii,
aleg problemele precise, sunt prompt,
si nu mă grăbesc, las o parte obscurului, manevrez iluzia,
îi dau ocol, topesc cînepa, practic de mult hipoglicemia,
recit mantre,
si pierd sînge în statia Merkaba
cobor totusi dezgustat...


       dar numai pînă ajung în camera mea plină de praf si amintiri,
gîndind la fetele de la notariat, încălzindu-mi sufletul cu imaginea lor minunată,
simtindu-le netăgăduitul parfum al disperării rotindu-mă dimpreună cu astrele,
cu viziunile mele vietuind si hrănind cu seva lor un trup străin de care nu am cunostintă
decît în vis, încercînd să deslusesc febra mistuitoare care părăsind trupul unui demon
s-a instalat în mintea unui visător care nu va îndrăzni niciodată să facă
marele pas către suprema întrebare...


... avyakta
        pînă cînd vei mai crede
că înteleptul  poate duce pe limbă
un munte de lacrimi
ai uitat... „osper genesis pantesi tetiktai” apa să ne fie oare originea?
apa din pestera cu sapte unghere,
         eptamichos...
dar ce fac cu împleticirea atîtor nume care nu mă lasă
                                              să părăsesc neamul teuton,
sunt un om desăvîrsit
patronul meu d-l Manu a dat referinte bune
„e triplu el, sotia si fiul său”
cinsteste pe tămăduitorii umbrei,
       sărută peretii cum pe niste rude, bea din apa cerului
cu aceeasi gură prin care blasfemă pe cei gratiosi,
la capătul mîinilor asteaptă judecătorii faptei
„am oroare să văd o copilă văduvă”
spunea mereu vecinul meu d-l Gandi
o neobisnuită faptă să dai lectii din cartea viperei,
să te lauzi si să dai daruri cu o mînă risipitoare
             sunt triumfător
si vreau să fac numai fapte luminoase
                        oare nu stiai „copacul adăposteste cu frunzele sale
                       pe acela care-l taie.”

si să nu uiti
dacă petreci în fiecare noapte în mijlocul orchestrei de lupi
si bei alcooluri firave,
mîngîi sînii electrici si îmbraci haine de corb
asculti spovedania bătrînelor din cartier,
spui doar asa sau te dezvinovătesti „lupul poate să doarmă în mijlocul
                                                            miei de oi fără să tresară”
e mai ros caldarîmul de senilele furnicilor decît de pasii locuitorilor
                                                                                               din urbe...

dă-mi o sutră...un fir conducător,
                         cu apa mîinilor îmi spăl trupul
                         cu apa ochilor o plîng pe Ecaterina
    Ahimsa...                  „forgot to pray for my mother’s rest”
nevătămata
        pentru că ce-i mai de pret, dacă toate trebuie să poarte un pret?
Un  strop de sudoare de pe tîmpla tăietorului de lemne
sau o pată de sînge în asternuturile nuptiale,
cîte licori atîtea organe,
cîte organe atîtea libatii...
      prin unelte lichide privesc lumea, prin sucuri si umori
                             mă bucur sau mă întristez... să vină  dom doktor Salihotra
să ne spună cum „firimitura de pîine de pe spatele furnicii poate ucide
                                                                                                      un monstru”
... „ich wog der Pferdeopfer tausend und wog die Wahrheit auch dagegen,
und fand,nachdem ich sie gewogen, die Wahrheit jenen uberlegen”

      si mai am o rugă...
dacă pînă la firul ierbii mai este atîta moarte,
cine aprinde stelele sub pămînt?
între stea si priveghi există tot atîta splendoare
cît este între trup si ochiul care-l minte,
asezîndu-mi mîinile pe piept nu fac altceva decît să amîn furtuna,
din asoka
din arborele fără griji îmi deschid cartea mîinilor...
       
 

                     corsoricorso
          nu voi îngădui              eu am tăiat zeita pe pîntec
    si de prea multă vreme stau cu mîinile mele în mîini si le caut vină,
                    de atîta întuneric s-a tocit si lama cutitului
        mugurii îmi sparg asternutul rece
           suport silnicii cît îndură si apusul
    de nu ar fi prea tîrziu pentru frîngerea pîinii
 ca si cum dacă as închide cartea s-ar deschide abisul


„The keys to Given”
          dacă mă vedeti cu zurgalăi la picioare nu blasfemati,
            doar asa pot să-i apăr pe locuitorii din casele pulberii,
     am întristat destul licorile,
 la orele tăinuite cînd păstrăvul iese din perete
cînd seara asează pe scaune muschiul umed si darurile albe
pe care „silence, exile und cunning” le prorocea încă din pîntecul lor,
     ca si cum nu stiati că sunt unul făcut iar nu născut,
si nu asemeni nicicînd acelui „maestro de color che sanno”
  o izbîndă să fi avut...
faunul lunii să-l fi prins în scăldătoarea de argint
prăbusit, dar nu înfrînt