PRIZONIERII LUI AMOR

    Cum gratia, profunzimea si excelenta sînt, de multe ori, niste vorbe cu care elefantii, hienele si alte sopîrle cu patalama (prin care se justificã) îsi împodobesc adesea discursul gol (si, de preferintã, cu eventuale, strofocate exceptii pe la sferturi de veac, oral), îmi voi îngãdui o privire lentã, superficialã (ba chiar în survol) si, dacã se poate, fãrã pretentii de glorie, aruncatã peste întîmplãrile amoroase consemnate sau închipuite în literatura Evului Mediu spaniol.
    Divinizarea femeii în epoca post-clasicã ajunsese la apogeu în Divina Comedie a lui Dante, la început de Trecento. Pe cînd în Italia se încununa, în acest chip, o viziune asupra lumii viguros ancoratã în filosofia crestinã, implicînd tripla prezentã a iubirii, credintei si sperantei, ca virtuti teologale, în fruntea tuturor celorlalte însusiri necesare mîntuirii, chinuitã în luptele Reconquistei, Spania îsi recucerea unitatea teritorialã în victorii cîntate în baladele (romances) de frontierã (fronterizos) si „istorice”.
    Pe „pielea de taur”, sentimentul iubirii purta deja pecetea pasiunii maure. Religia nu avea sã izbuteascã, nici prin rugãciuni, nici prin Inchizitie, sã-si compunã o înfãtisare asemãnãtoare cu aceea a florentinei Beatrice. În opera lui Dante, dincolo de alte dispute de nuantã, frumusetea si iubirea îsi au semnificatia lor (de sorginte neoplatonicã): posibilul drum cãtre Dumnezeu. Procesul de spiritualizare a bãrbatului o include pe femeia iubitã, care, asemuitã unui înger, iar mai apoi devenitã înger ea însãsi, ilustreazã relatia dintre om si transcendenta divinã. Toate acestea se petrec în Vita Nova. În Divina Comedie, iubirea nu-l mai însufleteste numai pe poet: ea miscã soarele si celelalte stele. Rãtãcit prin medievala pãdure întunecoasã, Dante regãseste calea cea dreaptã sprijinit de ratiunea filosoficã (simbolizatã de Vergilius), spre a ajunge, sub proteguirea teologicã a femeii îngeresti, la iubirea universalã.
    Ratînd momentul perfectiunii, conceptia iubirii în teritoriile bunului Cid va deveni din ce în ce mai contradictorie si mai pãgînã, ducînd la sfîrsituri dezastruoase, în ciuda reprobãrilor unui Arcipreste de Talavera. Sã aruncãm, dar, o scurtã privire, observînd ce se petrece cu amorul si cu frumsetea în unele din operele autorilor spanioli ai vremii. Iatã, încã din anonimele jarchyas (sec. X-XI), femeile erau cele care se plîngeau de absenta iubitului. O eventualã situare a lor (a femeilor) printre stele, desi onorantã si sublimã, nu le va fi multumit, cu sigurantã, întrucît, cum prea bine se stie, stelele, ca si mama si întreaga naturã, slujeau la lamentatii, la stingerea nãdufului si nimic mai mult. „Ce voi face sau ce se va alege de mine?/ Iubite, nu pleca de lîngã mine!” – striga femeia spaniolã, presimtind ceva nesãnãtos în atitudinea bãrbatului din preajmã. Iar spaniolul, ce va face? De bunã seamã, nu va mai cuteza sã o plaseze printre stele. Cel mult, se va strãdui s-o desprindã de acolo, unde fusese lãsatã de cãtre altii (a se vedea povestea lui Calixto).
    Cel dintîi „monument” liric, de la începuturile celui de-al XIII-lea veac (spun hispanistii), apartinînd unui autor necunoscut, „Sudalmele apei si vinului” (ca sã vedeti titlu palpitant: Denuestos del augua y el vino), e o arãtare literarã tipic medievalã, o savoare eterogenã ce vine sã confirme o îndoialã si o confuzie ce avea sã creeze mari pagube personajelor literaturii spaniole. Ca preambul la descrierea idilei amoroase („Cuvîntare fãcutã de Amor”) dintre o damã bine si un cleric, autorele pomeneste de simbolicele vase respective (apã si vin), iar, odatã sfîrsit duetul de iubire, un porumbel (una paloma), varsã lichidul inodor, insipid si incolor în cel dimpotrivã, prilejuind o ceartã pe tema calitãtilor principale, autolãudate cu patimã. Teribilul amestec mãrturiseste, iarãsi, dezorientarea si coincidenta dintre sacru si profan în sufletul hispanic, aflat, totusi, atît de aproape de ambele. Cît despre dialogul celor doi, zice dama pomenitã cãtre tînãrul amante: „Mai mult cu tine-mi place-a fi/ decît peste Spania toatã a domni;/ dar de-un lucru-s îngrijatã;/ mã tem sã nu fiu înselatã,/ cãci se spune cã altã damã,/ mîndrã, bunã si de seamã,/ te iubeste-asa fierbinte,/ cã-si pierde si cap, si minte;/ de asta frica mi-e mare/ pe-aceea c-o iubesti mai tare”. Temeri muieresti.
    În „Disputa dintre Elena si Maria” gãsim o pildã a acestei specii, care a cunoscut o mare vogã în Evul Mediu. E vorba de preferinta, în mintea damelor, a întîietãtii unui cleric sau a unui caballero întru hetero-întrevederi între patru ochi. Din exemplul nostru, clericul iese usor sifonat, cãci dama apãrãtoare a asalturilor prietenos-cavaleresti precizeazã nemilos, într-o peroratie cumulînd calculul rece si caricatura, cum cã „mai mult face-un sãrut de cavaler/ decît cinci de om din cler;/ cum omul tãu cu barba rasã/ umblã-ascuns mereu cu gluga trasã,/ cãci la fatã, la piept si la gît/ e-un broscoi rîios, asa-i de-urît”.
    Asa se face cã, la aparitia lui Juan Ruiz, arhiereu de Hita, femeia spaniolã mai cã nu mai era dispusã a-i drãgosti pe purtãtorii de sutanã. Sub nãrile sale fremãtînde, adulmecînd fragrante cabaline, divinitatea si reprezentantii sãi încep a-si pierde din autoritate si audientã. Resemnate, bãtrînele expirate devin intrigante si codoase. Trotaconventos („Bate-mãnãstiri” – poreclã semnalînd sursa de recrutare prin excelentã a tinerelor disponibile contra cost) îl ajutã din rãsputeri pe arhiereu în tribulatiile sale iubete, unde femeia e descrisã, cîntatã, deplînsã s.a.m.d. în fel de fel de împrejurãri. Dezordinea sentimentalã si ghinionul protagonistului protopop îl împiedicã pînã si în atingerea unor pãmîntesti idealuri, precum cel afisat în „taifasul cu doamna Porumbã” (doña Endrina): „aceea-mi va avea trupul, care-mi are inima”. Zugrãvirea femeii e provocatoare, invocarea divinitãtii rezumîndu-se la un rol pur interjectiv: „Doamne! Ce frumoasã vine doamne Porumbã prin piatã!/ Ce mijloc, ce mãretie, ce gît mlãdios, de barzã!/ Ce plete si ce guritã, ce culori, ce elegantã!/ Cu sãgeti de-amor rãneste ea cînd ochii si-i înaltã!”. Cum vedem din însãsi observarea grãbitã a detaliilor, suavul suspin se varsã, precum apa în vinul de mai sus, într-o lupeascã pofticiosenie sincopatã. Firesc, reactia protagonistului narator ignorã orice contemplatie angelicalã, pierzîndu-se prin purgatoriile fiziologiei: „Deodat’ mã nãpãdirã multe frici, în tremurare/ îsi pierdurã stãpînirea cea de sine mîini, picioare:/ Pierdui minti, pierdui vigoare, alta fu a mea culoare”.
    Nãscut „sub semnul lui Venus”, cum singur îi place sã se încurajeze, arhiereul se însealã în toate cãutãrile sale, atît cu tãrãncile, cît si cu mãicutele si toate celelalte. Va fi rãzbunat, mult mai tîrziu, de un seducãtor din Sevilla, însã sfortãrile sale dovedesc, încã, dispozitia bãrbatului spaniol, în plin ev de mijloc, de a-si întîlni femeia într-un Libro de Buen Amor. Cã finalitatea hãlãduirilor sale va purta un semn diferit, e o altã poveste.

Home