AMENDÎND TÃCEREA

Plãtesc cu degetele arse amenda la tãcere
increatã visare, nici umbra ta
sã nu mai cearã mîngîiere
printre trestiile amare!
Moara gîndurilor macinã iluzii.
Versurile frunzelor se scuturã-n vînt.
Tãrîna timpului îmi pune sufletu-n perfuzii.
Lumina tipã pe pãmînt.
Storc tãcerea din ciorchinii sîngelui înghetat.
Trag cu prastia în cerul înstelat.
Dezbrac stele-n poezii.

*
Noptile albe îsi spalã gleznele în ochii poetului.
Aprindeti lumînãrile visului!
Mã învelesc cu plapuma norilor.
Dorm în patul stelelor.
 
 

 *
Pãsãri albe îsi fac cuiburi
în tevile armelor dezasigurate.
Cuiburi pãsãrile-si fac în inima mea,
miros de pietre sisifice într-o stea.
Ochiul lunii se scurge pe singurãtate.
Tãceri scobite, uscate
vin în cãmãsi de fortã în noapte.

 *
Atîtea umbre au fost cîte rãtãciri,
atîtea zvîrcoliri cîte amintiri...
Se pare cã tãcerea fierbe în sînge,
aprinde candela ochiului care plînge.

 *
Aprind trei lumînãri:
una sã-ti vãd inima-n lumini coapte
altã lumînare sufletul în noapte,
ultima pentru a-ti vedea gura de rouã seninã
noptilor mele esti despicatã luminã.
 

ATÎT DE MULT SÃ ZBOR ÎMI VINE

Ca Prometeu de stînca lui
trãiesc legat în lantul de amintiri
ca-n prima zi de viatã curg hai-hui
prizonierul unor rãtãciri,
cu tãcerea mã voi lega de tine
de a pierdutului prezent
al dracului sã zbor îmi vine
cînd asteptarea mã lasã repetent.

Atît de mult nicicînd n-am fost
cu plusuri si cu minusuri acum
atît de mult dar fãrã rost
clepsidrã cu nisip pe drum.

 *
Sfãrmat în rîsnita tãcerii
inima crapã în tensiunea trezirii,
sîngele cuvintelor fumegã în amintiri.
 

VIATÃ ÎNSELATÃ

Ti-a scris si tie singurãtatea Doamnã
si-n ziduri cresc afise, reclame colorate,
ambalaje uscate. Se mai repetã tot ce-a fost
cuvinte persuasive, dar fãrã rost.
Îti vine sã te sinucizi mereu,
dar viata-i de la Dumnezeu.
E penibilã lumina bãtutã-n cuie,
friabilã alergare haihuie.
Cineva, Doamnã, ne însealã viata
cînd bem luminã dimineata
din fîntîna rãtãcirilor ratate.
Pe ziduri cresc afise, reclame colorate.
Sîntem grãbiti Doamnã,
ce sã mai asteptãm, turnînd
nisip în clepsidrã,
cu iluzii ne îmbãtãm,
hîrtia se-mbatã cu sînge în nopti albe
cînd lumînarea pe masã plînge.
Minunate palate de nisip am ridicat,
nimic mai de pret ca trupul meu arat,
povara de a purta întrebãri fãrã rãspuns.
Cine sã-ti mai rãspundã, Doamnã
cînd totul a curs?

Home