Dau fumul la o parte si intru.
Fetele tuturor se-ntorc spre mine,
se-apropie, mă fixează.
Ce vor? Ce spun? Ce gîndesc?
Mă pipăie toate, mă gustă si simt
cum devin tot mai străină, mai îndepărtată,
semănînd tot mai putin cu mine însămi,
de parcă ochii lor mi-ar goli sufletul.
Încerc să mă trezesc,
dau fumul la o parte,
dar drumul se înnoadă
ca marginile unui batic uzat.
Fetele tututor se-ntorc spre mine,
se-apropie, cresc si deodată se surpă,
acoperindu-mă, uscate, goale, abandonate,
ca niste păsări împăiate
sau nenăscute încă.

Din mine nu mai rămăsese
decît un schelet trist.
Stăteam întinsă la picioarele
neîngrijite ale statuilor,
cu oasele îmbrăcate în zale,
mîinile încrucisate pe piept
si orbitele mele, golite de carne,
priveau cerul fără să-l vadă.
Umbra nu se îndura încă
să mă părăsească,
poate din comoditate
sau nici nu aflase că am murit.
Soarele cădea străpuns
de săgetile reci ale serii,
iar cîinii războiului
îl fugăreau pe uliti
fără sfîrsit.

Îmi rup din rădăcini
pămîntul si plec.
Trupul eliberat, mi-l port
prin intersectii de ploaie.
Cine însetează,
să vină să bea
apa din venele mele,
sîngele meu cald
vi-l ofer în pahare.
Un fulger m-aprinde
si-arzîndă, cu bratele-mi
flăcări nestăvilite,
luminez tenebrele noptii,
chemînd dimineata.
Pămîntul mă strigă la el,
eu ard mai departe.
Lumea întreagă e jar.
Din cenusa mea vîntul naste
păsări de aer, usoare, imense.
Toate îmi seamănă,
sunt o parte din mine.
Mă regăsesc în ele cu mîndria
bătrînului arbore ce se-oglindeste
în nou-născutele frunze.

Premiul revistei POEZIA la Concursul National de Poezie „Aron Cotrus”, Medias, 2006