José Santos CHOCANO

Nãscut la 14 mai 1875 în Lima, capitala republicii Perù. Începe sã publice din 1890 articole de ziar si poezii. Închis în 1895 din motive politice, publicã dupã eliberare primele volume de versuri Iros santos (Mînii sfinte) si En la aldea (În sat).
Cãlãtoreste prin America Centralã, e numit consul în 1903. O vreme în Spania, publicã la Madrid Alma America (Sufletul Americii) 1906 si Fiat lux (Sã fie luminã) 1908. Dupã ce trece prin SUA îl întîlnim în Mexic, poet al revolutionarului mexican Pancho Villas. În 1924 ucide într-un duel un gazetar care-l insultase. Se retrage în Santiago de Chile. Aici înceteazã din viatã la 13 decembrie 1934, înjunghiat de un fost amic.
Poezia lui José Santos Chocano, poet reprezentativ al vremii sale încoronat în 1922, la Lima, ca poet al Americii este expresia unui puternic individualism militant, desi uneori anarhic, demn exponential, caracteristic lumii hispano-americane. Sub influenta unor poeti spanioli precum Quintana si Espronceda, ca si a poeziei lui Walt Whitman, poetul se plaseazã în dîra romantismului lui Byron si Hugo.

Blazon

Sînt cîntãretu-Americii indigene si sãlbatice:
lira mea are un suflet, cîntu-mi un ideal.
Versul meu nu se-nclinã molcom sub rãmurisul
unui trîndav balans de hamac tropical.

Cînd mã simt incas, depun vasalitate
Sorelui ce-mi dã sceptrul fortului sãu regal;
cînd mã simt hispan si evoc colonatul,
par strofele mele trompete de cristal.

Fantezia-mi vine de la strãmosul maur:
Anzii sînt de argint, însã Leul de aur;
si unesc douã neamuri c-un epic rãsunet.

Sîngele e spaniol si incaicã bãtaia.
Si de n-as fi Poet, as fi fost – cine stie –
un Aventurier alb, ori Împãrat indian!


Conchistadorii

Iatã. Pizzaro: cel cu fruntea înaltã.
Iatã, Cortés: cu pãrul ondulat,
Trece Alvarado pe-un roib agitat;
Valdivia pe-al sãu în sea tresaltã.

Si acesta? Si acela? În purpura aprinsã
înveliti trec fiecare luptînd neobosit,
în chipul legendar al luminoasei grupe
de conchistadori neîntrecuti ai vietii.

Înfãsurat în aur, mînerul sabiei;
si inima, zvîcnind de strãlucire;
plinã de soare, sclipitoarea cascã.

Trecînd merg, c-un cutremur de lucire,
de parc-ar fi în vii culori brodati
pe strasnice covoare de Damasc...


Arta si viata

Între Artã si Viatã forta mi-am împãrtit:
Arta si Viata mi-au dat cel mai scump blazon.
Trãind alte vieti, aflam Arta în trecut;
prin opera de Artã am trãit vieti mai bune.

Pecetea îndrãznelii am pus în uri si iubiri.
ca artist cel mai nou, ca erou învechit;
fiind, astfel, cãlugãr putin, putin soldat,
dintr-o viatã de spini fãcui o Artã-n floare...

Arta e-n viata mea unica ei podoabã
si astã viatã pribeagã a unei duse vîrste
e-n Arta mea iubitã cea mai liricã parte.

De-a lungul acestui basm înflorit si rãsunãtor
am de-a face din Artã suprema mea credintã
am de-a face din viatã suprema mea operã de Artã.


Simbol

Trec prin strofele mele distinsii viceregi
si liricele doamne iubite odinioarã;
însã, de atunci cîntam doar florilegii
si serbãri galante, cînt azi un cînt mai mare.

Cînd sevele virgine-mi dau ale lor arpegii
si orgoliul lor Incasii, ardoarea sa Pizzaro,
si astfel sînt, în fastul canticelor regale,
cînd Precolumbian si cînd Conchistador.

Epic de douã ori; îndrãgostit de Soarele
ce-l am în inima mea aprinsã de soldat
si de Leu hrãpãret pe care-l port pe scut;

Asa si versu-n care cînt soarta Viceregilor,
e-un Soare ce-n amurg parcã sãrutã Luna
sau un Leu ce-n buze tine un strop de miere...


Punele*

Tãceri, singurãtãti... Nici o miscare...
Abia, în lung sirag, se scurg departe
vigoniile-n goanã în zaristi moarte,
asemenea unei umbre usoare.

Cine-ar fi-n stare acest tãrîm sã-l mãsoare?
Ci numai nesfîrsita cordillerã,
ce se-ncovoaie sub aceastã sferã
ca o imensã curbã de ninsoare.

În van ar sta privirea ta sã cate
plãcerea unor vesele culori,
aci-n tristetea punei înghetate;

Nici fluturi si nici pãsãri si nici flori;
ci doar o goalã-n veci imensitate,
un suflet fãrã-ai dragostei fiori...
* tinut friguros din Anzi

Noaptea Anzilor

În ale unei mari singurãtãti,
cînd noaptea-n toi revarsã al ei repaos,
e un mister solemn, religios
precum iubirea unui suflet fãrã noroc.

Orice culme de nea este ca o fecioarã,
care, de-al ei logodnic adusã de brat,
apare-n acest templu de luminã
înfãsuratã-n recea castitate a Lunii.

O, acel tablou cu tainice reflexe!
La ceruri parcã însisi Anzii cresc
ca turle de gigantice clopotniti;

Razele se fac cruci, în depãrtare;
si par, asa, tîsnind pînã la stele,
împrãstiate boabe de mãtãnii...


Quena

Nu e flautul zeilor, veselã suflare
a pãdurii grecesti, cîntînd în tril solia;
e fluierul cu care paloman-n agonia
ei în noptile Anzilor îsi cautã ascultare.

Ce tînguire adîncã în acea quena linã!
Quena, în necuprinsul punei reci,
desfãsoarã prelunga-i melodie-n veci
cu atît mai profundã cu cît mai seninã.

Culegînd perle din tînguirea lor,
din cînd în cînd confundã muzicalul plînset
cu rãsunetul unui urcior sonor:

si atunci preface, în nocturnu-i cînt
suflul sufletului convertit în vînt,
suflul vîntului convertit în suflet.


Cornul abundentei

În ale Americii strãlucitoare lãzi
Sînt bogãtii ce pot mînia soarele;
aurul din Perù a stîrnit invidii
în setea de bani a vechilor neamuri

Mexicul din argintu-i a fãcut torente;
Chile incendiu cu-al sãu cupru rosu;
diamante Brazilia strãvezii ca ochii;
perle Panamà ca niste dinti fini.

Si dacã Bolivia cu epicã trudã
închide, peste abrupta cordillerã,
ca sipete de nea, ai sãi vulcani

Columbia îsi vede delficele ghirlande,
perpetuu înverzite, ca si cum le-ar privi
printre-ale ei proprii smaralde!


Volandera

Pasãre ce-n aer ca o barcã usoarã
lucesti cu-a tale aripi în cerul de cristal:
Ce sete-a depãrtãrii îti miscã acele rame?
Ce febrã de-orizonturi îti dã acel avînt?

Asa m-arunc si eu, c-un gest decis, ca tine,
în vînt si-n val, si plec si peste tãri si mãri
o pasãre ce cuib nu-si aflã sînt, de parcã
m-as fi nãscut numai spre a cãlãtori.

O, melancolia de-a rãtãci sub ceruri!
Cînd voi fi mai bun, ca sã-mi alin durerea
sã zbor într-un cerc strîmt; sã mã opresc în el...

Amintiri de copil îmi dau, din depãrtare,
senzatia unui cîmp de soare si parfum,
unde bãietii aruncã-n zbor pãsãri de hîrtie...


Coliba

Cîtã voiosie inspirã aceastã casã,
precum o canoe dormind la bratul mãrii!...
cu-acoperis de paie si cu schelet de lemn
ce-si adunã bîrnele între verzi palmieri.

Cînd apele o-ncearcã, se înaltã usoarã
peste tãrusi ce-i dau un chip singular
de muiere, în blîndã, nisipoasã plajã
pe vîrful picioarelor învãtînd sã danseze...

Mîndrã de puritatea de cristal ce-o-nconjoarã
cocheteazã-n valuri. Cu fruntea-n ghirlande.
Iar fosnetul frunzelor îi dãruie-un colier...

si sporind astã zestre de naivã gratie
asa precum o barzã, în rãstimpuri, saltã-n aer,
ca un fulg de spumã ce se frînge-n zbor...


Madrigalul rozelor

Te priveam agale tinînd la piept o rozã;
Si cã erai o creangã tîsnind mi se pãrea
Ca dintr-un potir de alabastru-n care
Se prefãceau în fluturi rînd pe rînd ochii tãi.

Raze de soare cald ti se teseau în plete
Si-asa pe tenul tãu lin se lumina ziua,
Încît acea rozã a te-ncinge pãrea
Precum o statuie de rosie zãpadã.

Statuie ce pãrea nimbatã de un astru,
Cu chip fãcut din roze si trup de alabastru
Într-o grãdinã de-aur, sub tremur de Lunã

Si vãzînd acea rozã cu bust de Carrara,
Gîndeam eu cã din creanga de roze-a fetei tale
Se desprinse asupra pieptului tãu una...


Petale rupte

Pãstrate într-o carte – povestind suferinta
nebunã a acelei tragic de-absurde iubiri –
stau, ca urne goale-a unor mute gînduri,
petalele, usoare moaste ale unei flori.

Ce dulci suveniruri sau crunte dorinti
Se-ascund în aceste fãrã miros petale?
Romantice deliruri sau dezamãgiri,
ce n-ar fi avut cum se exprima mai bine...

O, melancolia cu care o blîndã mînã
lasã aste flori rupte, ce vorbesc de-un vis van
al unei biete inimi, arse de-un dor de moarte...!

Petale, dînd glas unei aprinse emotii,
sînt silabele unui cuvînt ce-l gîndim,
fãrã-a avea mîngîierea de a-l putea rosti...


Orhideele

Capricii de cristal, flori gratioase
de taina atîtor uimitoare forme pline,
diademe înãltînd frunti apoline,
podoabe demne de sãli fastuoase.
În nodul unui trunchi îsi fac escalã,
buclîndu-si line lujere de serpi,
rãmase-n înãltime atîrnate
asemeni unor pãsãri fãrã aripi.

Triste ca blînde fete gînditoare,
rãsar ele, în usoara legãturã
a rãdãcinii, libere si mîndre;

Cãci, slavã lor, cu cel meschin în luptã,
vor a trãi, ca sufletele pure,
fãr-un contact umilitor cu tãrna...


Soarele si luna

Între mîinile bãtrînei mele mame
pletele nepotului ei scînteiazã;
ca un pumn de grîu, ca un snop de aur,
aur al soarelui rãpit dimineata...

Si rîde mama, în timp ce – spumã vanã
ce valul timpului o azvîrli la tãrm –
asemeni unei azime fãrã prihanã,
pãrul cãrunt îi strãluceste-n plete.

Grup de argint si aur, ce-n risipã
umple inima mea de bucurie,
putin îmi pasã de dusmani ce latrã;

fiindcã pentru zilele si noptile mele
am soarele în buclele fiului meu
si luna-n pãrul alb al mamei mele...



Prezentare si traduceri de Al. HUSAR